La întâlnirea de azi voi vorbi despre un lucru spectaculos, dar în egală măsură delicat și cu efecte în timp. Probabil c-ați auzit până acum că una dintre urmările protestelor anti-rasism din America, este înlăturarea filmului Pe Aripile Vântului de pe platforma HBO. Cât de corect este? 

HBO a anunțat că filmul va fi retras temporar de pe platformele sale, la o zi după un editorial care a apărut în LA Times și care era semnat de John Ridley, scenaristul câștigător al Oscarului cu filmul 12 ani de sclavie. Pe fondul protestelor din Statele Unite, acesta atrăgea atenția că filmul este unul care cultivă stereotipurile rasiste și glorifică epoca în care persoanele de culoare erau supuse sclaviei. Ba, mai mult, spune Ridley, ignoră complet ororile sclaviei. 

Pe Aripile Vântului are problema sa unică. Nu numai că ignoră realitățile rasismului. E un film care glorifică sudismul. E un film care, atunci când nu ignoră ororile sclaviei, se oprește doar pentru a perpetua câteva dintre cele mai dureroase stereotipuri privindu-i pe oamenii de culoare. 

Ținând cont de climatul inflamat din State, cu sute de proteste împotriva practicilor rasiste, HBO s-a conformat instantaneu și-a scos filmul temporar. Și apoi a urmat întocmai sfatul lui Ridley. Acesta spune că, de vreme ce filmul este o capodoperă, el poate fi pe site, dar numai dacă este însoțit de o notă premergătoare care să explice situația populației de culoare la jumătatea secolului 19, când are loc acțiunea. Sau de o serie de discuții care să facă același lucru. Adică spectatorul să fie informat înainte de a-l vedea, astfel încât să nu perceapă sclavia sau practicile asociate acesteia drept normale. Așa că filmul va reveni, dar doar cu această notă

Acțiunea în sine a stârnit vii nemulțumiri, curiozități și proteste din partea mai multor cetățeni. Sau măcar o sprânceană ridicată. Cu atât mai mult cu cât filmul are nu mai puțin de zece Oscaruri. Dar și pentru că majoritatea dintre noi, cred, n-au avut ochi decât pentru povestea de iubire dintre Scarlet O’Hara și Rhett Butler. 

Totuși, pe principiul invocat de Ridley o grămadă de opere de artă pot fi privite ca rasiste. Deja o grămadă de statui sunt îndepărtate cu furie pentru că aparțin unor persoane care au avut sclavi sau admis sclavia. Iar o grămadă de cărți de acum 80- 100 de ani pot trezi suspiciuni. Ce ziceți de titluri ca Wilson Zevzecul de Mark Twain sau Zece Negri Mititei de Agatha Christie? Nu puneți Coliba Unchiului Tom pentru că această carte este una împotriva rasismului.  E greu să înțelegi cum poate cineva să judece o operă de acum 80 de ani după standardele de astăzi care s-au schimbat foarte mult în bine.

Doar că în cazul filmului Pe Aripile vântului, lucrurile sunt cu atât mai complicate. Filmul a fost acuzat de rasism încă de la turnarea sa. El a stârnit protestele gazetelor care se adresau persoanelor de culoare, dar și ale actorilor de la Hollywood. Ba, filmul a fost aproape să nu fie făcut din pricina unei greve care a dus la schimbare scenariului. S-a renunțat astfel la cuvântul nigger, negrotei, dar au fost păstrate cele precum tuciuriu sau persoană inferioară. Mai mult, o notă de arhivă arată că producătorii au suferit mult la introducerea acestei reguli care citez ”reduce dramatismul filmului.” Iată nota lui David Selznick către unul dintre asistenții săi.  

Regret din ce în ce mai mult pierderea pe care o suferim prin faptul că negrii cu rolurile principale nu-și pot spune negrotei și că nu putem beneficia nici de celelalte înțelesuri pe care cuvântul le poate avea când este rostit de un negru la adresa altuia. Toate înțelesurile pe care le-aș fi folosit nu fac decât să glorifice pe negri. Și nici nu-mi vine a crede că folosim o astfel de regulă discreționară, așa cum nu cred c-am fi jignit pe vreun negru, dacă am fi folosit cu grijă cuvântul ”negrotei”. De exemplu în referirile făcute de Mammy, Pork sau Big Sam.

Și nu uitați că interpreta lui Mammy, Hattie Mc Daniel, nici nu a avut voie să stea în sală lângă restul colegilor, deși a câștigat Oscarul. Așadar, filmul a avut partea sa de controversă de la bun început, deși noi aici nu am simțit-o pentru că societatea noastră se află în izolarea sa comunistă.  Iar de-a lungul anilor comunitatea de culoare a revenit de mai multe ori asupra subiectului. Punctul lor de vedere trebuie ascultat. 

Întrebarea care se pune este până unde putem merge cu acest gen de îndreptări, în trecut și în viitor. Unde, această problemă încalcă dreptul la viață al unor oameni și unde încalcă dreptul la exprimare și la creație? Este clar că e de neacceptat propaganda discriminatorie de orice fel. Dar țesătura unei povești într-o epocă teribilă? A scrie cu teză nu e o soluție și nici eliminarea din istorie. Educația și educația culturală sunt răspunsul, dar pe acestea cu toții de abia le învățăm.  

Noi deja știm în această țară cum este să scrii cu o teză în față și cu o direcție. Ni s-a întâmplat vreme de 50 de ani. În prezent, un scriitor mi-a relatat că într-o editură de peste Ocean i s-a cerut să schimbe sensul unei scene cu o persoană de culoare, astfel încât cartea să nu aibă parte de scandaluri. Asta înseamnă să te conformezi unor teze. Ceea ce este contraproductiv și imposibil. Mintea umană este vastă, creierele scriitoricești nenumărate, nimeni nu poate urmări toate operele artistice. Și cu atât mai puțin vor dispărea glumele sau zicerile discriminatorii de orice fel din țesătura societății. Nu cred că cineva a devenit rasist după ce-a văzut Pe Aripile Vântului. Cred, însă, că este posibil acesta să-i dea rasismului o acceptabilitate mai lungă. 

De aceea soluția este educația și identificare corectă a situațiilor care pot face rău. Indiferent dacă aceste vor mai exista sau nu, educația va duce la dispariția barierelor și la așezarea unor realități mai corecte.