Pe Ranieri nu l-au vrut de la început. Adevărul este că el s-a propus la Leicester. (Lestăr, îi spun englezii.) Conducerea a fost mai curând reticentă. Ce-ar fi putut aduce un tip de 64 de ani, al cărui ultim rezultat a fost un șir de vreo 12 înfrângeri cu naționala Greciei.

Ba chiar și o înfrângere cu Feroe și asta de istoria fotbalului. În plus, domnul Ranieri este recunoscut pentru mâna sa ușoară, care mai curând mângăie. Și asta în fața unor băieți care nu sunt ușă de biserică.

Așa că impresarul său avea un singur lucru de făcut. Să-i obțină o întâlnire cu patronii. Căci Ranieri e cuceritor. Știe fotbal, știe să-l povestească, are cunoștine. Râde, te face să te bucuri de istoria fotbalului. Și așa și-a luat postul. Mai cu forța, cu o forță gingașă, spre disperarea lui Gary Lineker, care a dat un tweet de istorie: ”Cum obțin oamenii de genul acesta contracte…”

Lineker nu e doar un comentator sportiv și cel mai mare vârf din istoria Angliei. Lineker este simbolul, statuia și zeul lui Leicester. A jucat opt ani acolo, a dat 200 de goluri. Dar nu asta e important. Ci faptul că atunci când clubul nu a mai avut bani, Lineker a scos lumea în stradă și a dus-o la bancă să plătească datoriile clubului.

Așadar, Ranieri a venit peste o moștenire, o tradiție și mai ales o mare dragoste. Prima mișcare l-a pus din nou în gura lumii. Și-a pus în birou toate portretele colegilor antrenori de Premier League. ”Să se simtă bine când intră la mine”. Mulți au zis că potretul lui o să dispară primul de acolo.

Apoi i-a luat la mână pe toți. A știut să asculte un șef de scouteri care a lucrat 16 ani la Chelsea. A adus jucători de valoare medie, dar cu certe calități. ”Kante, Kante, Kante” i-au strigat o vară întreagă scouterii. Și pariul pe francezul adus cu șase milioane de euro a ținut. La fel cu Vardy căruia i-a dat voie să fie șeful vestiarului. Sau cu Huth, regele poantelor, în ciuda figurii serioase.

Și încă ceva: nu-i omorî cu antrenamentele. ”În Italia, antrenamentul este o chestiune foarte serioasă de muncă, de disciplină. În Anglia e un joc mai lejer, între niște băieți care vor să se distreze și care au cea mai mișto meserie din lume.” O să râdeți, dar nu i-a mai bătut la cap cu mâncare farmaceutică, practică a marilor cluburi și le-a făcut o promisiune: ”Întotdeauna veți avea două zile libere pe săptămână.”

Iar când în iarnă a venit momentul în care aveau 14 puncte peste ținta stabilită le-a spus atât: ”E o ocazie unică în viață. Faceți ce trebuie să nu o pierdeți. ”

Restul e poveste. Să fie oare atât de simplu? Puțin probabil. Nimeni nu o să știe vreodată resorturile care au dus ca un grup de bărbați, cotați cu puține șanse, să facă o performanță unică în istorie. Și, de fapt, nu asta este important. Ci faptul că au reușit.

Faptul că au repus visele la locul lor. Că la respirația lor s-a cuplat o planetă. Că un oraș, o țară și o lume au stat cu sufletul la gură și a vrut să creadă că se poate. Că toată lumea a visat, chiar de această victorie nu era destinată să te scoată în stradă. Dar dacă acolo este posibil, poate și pentru tine e posibil. Dacă vrei și dacă o să crezi.

”Într-o vreme în care banii contează pentru orice, noi le dăm speranță tuturor”, spune Ranieri. Apoi, în ziua victoriei a plecat să ia masa cu venerabila sa mamă. Ca în orice poveste bună, miracolul l-a prins în avionul de întoarcere.  A aterizat într-o lume ceva mai optimistă.

foto