Dacian Cioloș are azi o întâlnire cu un grup de campioni olimpici și mondiali. Oameni care au făcut istoria sportului din România. Oameni care sunt admirați și iubiți în țara asta. Sunt printre cele mai bune modele, care au inspirat generații întregi.

Întâlnirea este parte electorală, parte pe bune. Adică se încearcă găsirea unor soluții pentru a scoate sportul românesc din gaura în care a căzut după Rio, locul 47 mondial, dacă nu mai jos. Spun că e și electorală pentru că acolo va fi presă, iar premierul și posibilul premier al PNL va face câteva fotografii cu campionii.

Întâlnirea este importantă și binevenită. Sportul este o cenușăreasă a tuturor, iar să ții o echipă sau un club este o corvoadă pentru toată lumea. Rezultatele sunt puține și profesionalismul este și mai mic. Este bine că premierul dă măcar un semnal politic c-ar putea fi interesat de așa ceva. Și e bine că se întâlnesc la dezastru, nu numai la bucurie.

Altfel, mă amuză doza de ipocrizie din toată întâmplarea, căci este o doză sănătoasă. Cu câteva zile în urmă, marii campioni au trimis o scrisoare publică autorităților din România în care se plâng de starea sportului. Câteva citate:

”Suntem un grup de performeri ai sportului românesc, foști campioni și medaliați mondiali, olimpici și europeni, din mai multe discipline de tradiție, îngrijorați de felul în care s-a deteriorat mișcarea noastră sportivă. Ne-am hotărât să strângem rândurile și să tragem acest disperat semnal de alarmă, solicitându-vă o întâlnire, pentru a examina împreună situația-limită a sportului românesc și pentru a căuta căi și soluții de îndepărtare a erorilor care au condus la criza actuală.”

Și mai avem

”Din anul 2000 și până astăzi s-au operat mai multe modificări la Legea Sportului, dar nici în momentul de față nu s-a ajuns la un numitor comun față de proiectul elaborat de o echipă a MTS. Se află în dezbatere o “Strategie de dezvoltare a sportului în România – perioada 2016-2032”, care a stârnit alte dispute aprinse, pentru că luptele neprincipiale continuă, deși tocmai ele au măcinat potențialul sportului nostru. 

Și în fine,

”A trecut mai bine de o lună de la încheierea Jocurilor Olimpice de la Rio și se păstrează o tăcere suspectă, atât în privinţa rezultatelor modeste, cât şi a cauzelor acestora. Iar asumarea responsabilităţii lipseşte, inclusiv în ceea ce priveşte cazurile de dopaj, care au subţiat delegaţia sportivă deplasată la J.O. și, implicit, rezultatele de acolo.”

Nici eu nu puteam să o spun mai bine. Și eu mă ocup consecvent de critică. Aveți întreaga scrisoare și semnatarii aici. Iar asta este și partea importantă a poveștii. Pentru că dacă vă uitați pe listă, o să vedeți că foarte mulți dintre semnatari au lucrat în sport anii aceștia. Că au fost lideri, au condus federații, au luat decizii.

Povestea asta de o descriu nu s-a întâmplat subit. Sportul românesc cade în cap de ani buni. Dar există și niște responsabili. Iar aceștia nu trebuie căutați numai pe la guvern și primării. Trebuie să te uiți și la sport. Să afli dacă au existat planuri, dacă au fost aplicate, cum s-au cheltuit banii și cum s-au racordat la lumea europeană.

Recent, vorbeam cu Xavier Pascual, cel mai bun antrenor de handbal din lume. Mândru c-a învățat handbal după manualele românești. ”De ce nu mai suntem buni? A, sunteți buni. Nu ați căzut, doar că noi ne-am ridicat foarte mult și voi deloc.”  

Așa că scrisoarea asta îmi seamănă cu celebra declarație a lui Dragnea care se plângea că nimeni nu face autostrăzi în România.  Dar până la urmă nici nu are importanță. Mai jos de atât nu se poate, iar dacă Cioloș trebuie să fie salvarea, atunci poate o face și pe asta.

Dacian Cioloș chiar are o mare ocazie să pună niște lucruri într-un cadru care să poată fi respectat. Nici măcar nu este nevoie să reinventăm apa caldă. Marea Britanie a fost a doua națiune la Jocurile de la Rio cu 67 de medalii. Succesul este unul uriaș pentru o nație care în urmă cu 25 de ani nu conta în sport.

Doar că atunci premierul John Major a luat câteva decizii care 20 de ani mai târziu au dus aici. Toate fondurile loterie britanice s-au dus la sport, programele proaste au fost reconstruite și cele bune întărite. S-a ajuns de la o finanțare de 5 milioane de lire anual, la una de 300 de milioane de lire anual. Și pas cu pas s-au scris diferențele.

Știu că în general suntem mândri și le știm pe toate și că Europa nu prea are ce ne învăța, dar în materie de management, chiar nu e o rușine să învățăm de la alții.