Trebuie să mă întorc astăzi la aceste știri care vin să ne înspăimânte și potrivit cărora unii medici și-ar abandona posturile în fața luptei cu boala. Veștile au venit de la Orăștie, Arad sau Timișoara. Nu ar fi trebuit să avem o dezbatere aici, dar nici să ignorăm ce ne transmit ei. 

La Arad, 14 medici își dăduseră demisia până acum, iar peste 100 de colegi de-ai lor, asistente, infirmiere sau alți doctori și-au înaintat concedii. Mai sunt cazuri semnalate la Timișoara, unde la Spitalul CF, 13 persoane își dăduseră demisia, iar cei de la Orăștie care au plecat de pe secția ATI în timpul programului, sunt deja foarte cunoscuți. 

Motivul este cunoscut și aproape imposibil de rezolvat, fără răbdare. Este vorba de lipsa de echipamente și lipsa de coerență a diverșilor manageri, în situații dificile. Medicii sunt oameni care au familii și la rândul lor tot din carne și oase sunt făcuți. Nu putem să le cerem mai mult decât am face noi. Și în niciun caz să le cerem să meargă acolo cu mâinile goale. 

Nici măcar nu e vorba de supraviețuirea lor, ci de faptul că un medic răpus nu este cu nimic folositor societății. Îl pierdem și pe el, pierdem și bolnavii. Până astăzi în Italia, o țară care a fost ceva mai bine pregătită decât România, au murit 60 de medici. La noi 300 sunt deja infectati din lipsă de materiale și proceduri. Deocamdată din această situație este greu de ieșit.

 Altceva mă îngrijorează însă și la asta ar trebui să reflectăm ceva mai mult. Ați remarcat că acestor oameni, care au temeri corecte și firești, nu li se adresează nimeni. De la înălțimea sa, președintele Iohannis le-a acordat în discursul de marți un minut în care a spus că li se va face instructaj și că vor primi materiale. Li se va face și vor primi, atât și la  modul viitor și aproape imperfect. Pentru că boala este acum, nu în viitor. 

Niciun cuvânt de empatie și de sprijin de la niciun lider politic sau medical. De asta au răzbătut în lume cuvintele șefului DSP Arad care-i certa pe medici că și-au ales prost profesia. Urât moment, în timp ce alte țări își aplaudă medicii. E adevărat, spre echilibru, că în alte țări nici nu auzi de părăsirea spitalului, ba dimpotrivă. Și ar trebui să mai spunem că vorbim de o minoritate, majoritatea rămânând la muncă. 

Însă, dincolo de emoția pe care o stârnește acest moment, ce-ar putea face rațiunea ca să ne ajute? Trei lucruri clare și urgente. 

Întâi de toate liderii politici și medicali să se adreseze corpului profesional direct, des și concret. Încrederea și coeziunea se mai și construiesc. Oamenii aceștia trebuie să înțeleagă că autoritatea le este aproape nu împotrivă și că face eforturi ca să le dea materialele necesare. 

Doi: fără minciuni și omisiuni în ce privește rezervele. Doctorii și nu numai ei trebuie să știe ce resurse avem, cât ne țin și ce urmează să vină. Este esențial ca ei să-și poată face meseria. 

Trei: numirea rapidă în fruntea corpurilor profesionale a celor în care breasla are încredere și-i urmează. Fiecare spital se bucură de oameni buni. Ei pot conduce. 

Dacă toate acestea sunt făcute și lucrurile continuă, atunci cei care pleacă ar trebui să nu se întoarcă. Nu cred că le este profesia potrivită.