Ascult buletinul de știri la Digi FM. Două lucruri îmi dau fiori. Atunci când îl aud pe Liviu Dragnea spunând că ”vom merge până la capăt.” Că cetățenii români nu mai trebuie supuși unor ”abuzuri” că e nevoie de ”drepturi și libertăți cetățenești”. Ceva mai târziu aud o știre de la campania anti-diabet. Colega mea spune că fiecare copil care suferă de diabet este înțepat de nouă ori pe zi pentru a i se monitoriza glicemia.

Fiecăruia dintre acești copii i-ar trebui niște senzori de monitorizare. Costul total al unui program național ar fi de încă trei la sută din programul de diabet. ”Bănuiesc că nu e un capăt de țară pentru România să plătească această sumă,” spune una dintre mame. Nu e, desigur. Doar că statul român este ocupat cu alte lucruri. Domnul Dragnea și cea mai mare parte din clasa politică sunt ocupați să rezolve „abuzurile” cu care se confruntă câteva mii de cetățeni anchetați de DNA. O cantitate enormă de energie este consumată de elita politică românească în această direcție. 

Poate că au dreptate. Poate procurorii chiar au făcut dosare slabe. Poate chiar sunt abuzuri, poate Koveși nu mai are suflu și nu mai poate duce. Poate România chiar e blocată de tot ceea ce se întâmplă. Dar în egală măsură nimeni nu face niciun efort în altă direcție. România e o țară care se dezvoltă mult sub potențialul său economic, financiar sau uman. Fiecare zi trăită aici seamănă cu un abuz. 

E un abuz să mergi în majoritatea spitalelor din afara centrelor universitare. E un abuz să traversezi țara de la București la Oradea. E un abuz să încerci să obții documente pentru începerea unei afaceri. Mii de oameni, fie angajați, fie plătitori, sunt abuzați zilnic în sediile Fiscului. Zeci de mii de copii sunt abuzați în școlile în care nu sunt toalete decât în fundul curții. Sute de mii de oameni sunt abuzați în fiecare județ, acolo unde nu este apă curentă sau canalizare. Și cam toată lumea e abuzată când trebuie să dea o șpagă.

Viața în România este un abuz permanent. Iar cei mai puțin abuzați au fost de-a lungul anilor cei care au condus. Vreme de 30 de ani nu au livrat mare lucru, dar s-au îmbogățit fără măsură. Iar în deceniul în care au fost întrerupți din treaba pe care o aveau, suferința lor nu a fost comparabilă cu a unui cetățean obișnuit. Incapabili să livreze ceea ce au de făcut, au ales să se scandalizeze când i-a luat cineva la întrebări. Incapabili când au trebuit să facă școală, s-au scandalizat când au trebuit să dea explicații. Incapabili să respecte minimul din cele promise, s-au plâns când s-au întâlnit cu realitatea.

Iar toate astea sunt un abuz împotriva bunului simț.