O întrebare plutește în aer de câteva ore, de la finalul referendumului Brexit. O întrebare grea, pe care nici nu cutezi să o pui pentru că ea atacă însăși esența democrației: ”poate poporul să voteze toate chestiunile delicate prin care trece o națiune? Are acesta capacitatea să discearnă între diversele nuanțe ale unei chestiuni? Cât de mult pot decide masele și cât trebuie lăsat la latitudinea elitelor?”

Cum să spui o astfel de impietate, este chiar primul meu gând pe măsură ce văd aceste întrebări. Și totuși găsesc un punct de sprijin chiar în Constituția noastră, care nu lasă la latitudinea poporului să decidă asupra taxelor și impozitelor. Desigur, natura umană nu poate fi bătută.

Dar cât de nelalocul lui este să te întrebi dacă o națiune poate să decidă destrămarea unei uniuni politice. Pentru asta trebuie să ne uităm un pic în istorie.

Referendumul este un instrument pe care ni l-a lăsat moștenire unul dintre frații Grachi. Știu că mulți vor spune că îl avem de la greci, dar acolo era un model de democrație directă. Tiberius Grachus s-a întors la popor în anul 132 î.Cr. Atunci nu reușea să treacă o lege de Senat și s-a dus direct la mase.

Nu era o noutate. Romanii aveau acest instrument atunci când senatorii nu se înțelegeau. Dar el era inițiat de cei 10 tribuni care vegheau ca senatorii să nu uite să reprezinte poporul. În cazul lui Grachus, nici tribunii nu erau de acord cu legea, așa că au fost săriți. Legea a fost votată cu urale în piața publică, iar aleșii au rămas cu frustrări. Istoria nu mai spune ce s-a ales de lege, dacă a fost bună sau proastă, dar politicienii au învățat că apelul la mase poate fi de folos.

Sistemul roman a străbătut secolele. Elvețienii l-au luat și l-au aplicat încă din secolul 13 și o fac și acum. Părinții Constituției americane și-au pus și ei această întrebare: ”poți să-i dai poporului dreptul de a guverna direct?”

Răspunsul a fost că nu și a fost formulat de al patrulea președinte american, James Madison: ” Proprietarii și cei lipsiți de proprietate, cei cu datorii și cei fără de ele vor fi separați mereu (…) Scopul legislației moderne este tocmai să împace între aceste facțiuni. .(…) Democrația pură, prin intermediul cetățenilor, poate cădea ușor pradă diverselor facțiuni. Un interes comun al unei majorități poate duce, fără nici un sistem de control, la sacrificarea unei minorități.

În timp, americanii au dezvoltat un sistem de control al democrației directe. Au înființat majoritățile calificate și nu au mai lăsat sistemele să meargă la întâmplare. Un motiv ar fi faptul că nu toată lumea se prezintă la vot și atunci o ar decide doar o minoritate.

În decursul anilor, întrebarea s-a repetat până când s-a ajuns la următoarele observații:

Problemele sunt prea complexe ca să fie acoperite cu da sau nu. Iată cazul votului Brexit: poți să răspunzi atât de simplu la o poveste cu implicații nebănuite?

Priviți prezența la vot. Se ajunge la voturi în care, de fapt, minoritatea decide. În UK au venit la vot 72%, iar în realitate cei care au decis sunt 36% din cetățenii cu drept de vot.

Ce-ți arată rezultatul până la urmă? Că în termeni generali, nația este împărțită în două. Că într-o chestiune atât de sensibilă jumătate din poporul tău crede altceva.

Diferențele de finanțare ale campaniilor celor două tabere ar putea fi fundamentale. România a trecut printr-o astfel de situație în 2009, când PDL și Băsescu au avut o finanțare uriașă și-au lipit de alegeri referendumul cu numărul de parlamentari.

Și cum protejezi minoritatea dintr-un referendum?

Toate aceste chestiuni au fost subiectul unor tratate de drept. E cu atât mai surprinzător că David Cameron a ales într-o astfel de situație un referendum cu majoritate simplă și fără sisteme de control. Au existat propuneri ca rezultatul să fie validat de un vot parlamentar, să existe o majoritate calificată sau să fie făcute două referendumuri în trei ani, pentru ca să nu asistăm acum doar la o poză de moment.

Apelul la referendum în sine este însă un gest populist. Nu există decizie pe care clasa politică să nu o poată gestiona. De obicei, politicienii se întorc la popor când vor să câștige alegeri. Cameron a aruncat Europa în aer pentru că i-a fost teamă că-i fură Farage alegătorii. Gestul său a fost realmente populist, iar acum vom plăti cu toții. Mi-e teamă însă că în acest moment, democrația directă tocmai și-a câștigat milioane de fani. Iar pe fondul unor sisteme politice slabe, apelurile la ea vor fi din ce în ce mai consistente. Iar politicienii vor ceda. Dar asta nu înseamnă nicidecum că majoritatea are întotdeauna dreptate. Îți trebuie curaj însă să o înfrunți, iar asta nu prea vom vedea.

Foto