Am avut ocazia să merg la Cluj în ultimele luni cam de trei ori și să stau câteva zile. Cum nu a fost vorba de turism, ci chiar am avut treaba, nu vă așteptați să fac o recenzie turistică a orașului. O să vă spun ce vede un cetățean care se întâmplă să aibă treabă în localitate și se izbește de oameni și lucrurile de acolo.

Ce mi-a plăcut

Atmosfera de normalitate și de liniște din centrul orașului. Faptul că au făcut o zonă prietenoasă pentru cei care vin acolo și mai ales pentru copii. Ideea cu fântânile pe trotuar e cel mai simplu mod în care poți să faci un copil să iubească orașul. Al meu a stat o oră în fântână și s-a jucat cu jeturile de apă. E o investiție minimă din care scoți milioane de zâmbete.

Mi-au plăcut cafenelele tihnite și cu idei. Oamenii deștepți știu să te facă să te simți bine când îți iau banul. Nu e vorba doar să-ți dea o masă, un scaun și o cafea. Muzica, meniurile, chiar și ce scrii pe pereți, trebuie să te facă să te simți bine. Și vis-a-vis de catedrală chiar le-a reușit.

Parcul de lângă Sala Polivalentă e chiar deștept. E cam singurul parc din România unde am regăsit atmosfera englezească. Zecile de hamace întinse, faptul că poți să calci pe iarbă, să faci un mic picnic, mi se par cele mai normale lucruri cu putință. Mi-au plăcut și micile lucrări de artă urbană. Mai ales cele de pe malul râului. Îmi arată că orașul chiar trăiește.

Sala Polivalentă și stadionul sunt de cinci stele. Și atrag civilizația după ele. Lumea vine la spectacolul sportiv și pentru că se poate bucura de o arenă civilizată. Și asta e mare lucru pentru un oraș, pentru că schimbă publicul de sport. Aduce clasa mijlocie, oameni dispuși să cheltuie un ban, să vină cu copiii la meci. Asta schimbă întreaga viziune despre sport.

Mi-a plăcut că lumea nu e nervoasă, nu claxonează și stă în liniște la coadă. Chit că e plin de lucrări de reparații care au darul de a te scoate din sărite. Și-mi place că se simte aerul vestului în cum se îmbracă și arată tinerii. De la converși până la frizură se simte că granița e mai aproape și uneori sunt mici crâmpeie de timp care te fac să crezi că ești în altă țară.

Ce nu-mi place

Nu-mi place că dacă faci câțiva pași în afara zonelor centrale, turistice, orașul își recapătă fața de România. Pe străduțe, fațadele caselor încep să pice sau au picat, nu sunt renovate sau vopsite de ani buni și, ceea ce ar putea fi un burg. capătă o patină de nepăsare dură. La cinci minute de centru îți dai seama imediat că românii sunt totuși săraci sau delăsători.

Chiar la bulevard, mergând spre Teatru am văzut o casă minunată, de un albastru senin și care acum câteva zeci de ani, când s-a ridicat, a primit pe fațadă câteva basoreliefuri migăloase. Așa rău îmi pare de ea de câte ori o văd, căci am impresia că se duce și că nimeni nu vrea să o oprească.

Nici Catedrala nu se simte foarte bine, ca și parcul de o înconjoară. Mi-e că o să o înghită cenușiul și nepăsarea de pe străduțele mai mici. Și spre deosebire de alte destinații turistice din lumea asta, nimic nu-ți spune lângă ea, sau nu am văzut eu, unde te afli și ce istorie are.

Lucrările de reparații au darul să scoată pe toată lumea din pepeni, dar tehnic nu am de ce să mă plâng. Până la urmă, așa mergem mai departe.

Și ce m-a enervat realmente e șirul nesfârșit de cerșetori care m-au vizitat la masă în decurs de o oră. Zici că erau angajați pe stradă și veneau spre disperarea celor din zonă, la fiecare două minute. Iar în tot timpul acesta, n-am văzut picior de polițist local.

Una peste alta, merită să faceți un city-break acolo, dar vă recomand să o faceți cu avionul, dacă vreți să și aveți timp. Bucureștiul și Clujul nu sunt numai două lumi diferite, dar sunt și separate de o distanță care te face să te lași păgubaș. Vă las cu Vladimir și isprăvile lui în oraș.

Afişează slideshow