Vladimir m-a rugat să merg cu el la Comic Con ca să-l văd cum joacă unul dintre jocurile lui preferate. Am mai fost Comic Con, dar în calitate de portofel ambulant. Adică îl însoțeam pe acolo ca să-și cumpere ce-și dorește. De data asta am avut însă mult timp la dispozție de unul singur. 

Vladimir și prietenii lui s-au așezat la coadă și apoi la joacă. A durat destul ca eu și un alt tată să dăm vreo 3-4 tururi de târg. În general, mă prin repede care e treaba. Am înțeles de ce un poster A4 este 10 lei, de ce o chestie de pus la gât e vreo 30, de ce o mască cu o carte la pachet este 130. Am înțeles și care e partea cu fotografiile, actorii și personajele de film. Am înțeles și fetele pe jumătate dezbrăcate, dar îmbrăcate ca eroine. 

Mai puțin m-am prins de ce ce trebuie să te îmbraci ca un militar. Zău c-am zis că e publicitate la ceva și că oamenii ăia promovează vreun joc. De câte ori mă împiedicam de un militar din ăsta mă întrebam care e faza. Dar e simplu: așa se îmbracă puștimea când e fana unui joc. E ca atunci când punem noi tricoul Barcelonei sau ala Realului și mergem la mall. 

La fel de puțin l-am înțeles pe fiu-meu de ce a stat la coadă o oră ca să joace un joc pe care îl avea acasă. De ce doar la Comic Con era șmecherie. Nu am înțeles deloc ce joacă. M-am furișat în spate. Părea un mic robot cu mâinile din ce în ce mai rapide. La teme nu l-am văzut niciodată așa concentrat, dar să lăsăm.

Dar cea mai tare chestie a fost aici. Pe o scenă două echipe, comentatori, jocuri de lumini și lumea ca la teatru în sala mare a TNB. Oamenii stăteau pe jos, căutau locuri ca pentru un mega specatcol. Mai rar atâta pasiune, comentarii și urale la ce se întâmpla. Dar ce se întâmpla? Păi tocmai asta îmi scăpa. Ia priviți voi. 

Mă amuză c-am îmbătrânit atât de tare încât să-mi vină să râd de ce văd. Cred că aceeași senzație o are Vladimir când mă uit eu la fotbal. Doar că fotbalul pare mai deschis spre lume. Eu nu m-am prins încă de faza pe care am văzut-o. Și, nene, să te uiți la jocuri la tv, mi se pare ieșit din comun. Stau și mă gândesc cum ar fi fost să ne jucăm noi cu tubermane și să ne aplaude unii. Apropo, no offence pentru cei de acolo. Îmi dau seama exact că problema e la mine și că trece timpul 🙂 

M-am refugiat în singurul loc pe care l-am citit până la capăt. Adică la standul cu cărți. La un moment dat eram aproape singur. Nimeni nu poate aplauda cu urale un volum, chiar bun.