Dacă prinzi câțiva ani de meserie prin presa din București, o să realizezi repede că deasupra normalului din societate și politică există un bordel. O zonă gri-neagră în care se amesteacă bani, corupție, droguri, morți de oameni sau diacuții despre ele. E un soi de culoar pe care, ca ziarist poți să-ți bagi capul din când în când . Te uiți și nu-ți vine a crede. Dar informația se sedimentează.

Un viitor fost primar îmi spunea la un moment că ” ce e pentru un partid mare să strângă patru milioane de euro cash într-un județ?”. Și eu spuneam că patru milioane cash este o sumă mare. Și mi se zâmbea de sus și era clar că nu mă calific să intru pe etajul respectiv al bordelului.

La un ceas de seară, după o emisiune, aveam să aflu despre bani întinși pe pat și numărați în prezența copilului. Despre o dispariție de persoane și un aranjament imobiliar făcut pentru un lider de partid.

Altcineva îmi povestea de caietele de sarcini din primării, duse la alcătuire la firma câștigătoare. Afacerile erau la câteva milioane de euro fiecare.

Am spus chestiunile astea pentru că nicicând nu aș fi putut să le probez în presă. Ele sunt niște vorbe de culoar și așa erau menite să și rămână. Până astăzi când democrația spionajului a transformat măcar două dintre ele în fapte aproape palpabile. Pentru că două dintre pușculițe sunt acolo printre numele românești răspândite prin documente.

Dacă o să și ajungă cineva la ei e o discuție separată. Nu e ilegal să ai firme în afară, nu e ilegal să ții secret lucrul acesta. Dar măcar lumea are știe cu cine are a face. Și e un pic imoral să eviți impozitele din țara ta.

Dar cel mai tare mă bucur că nu mai există paradisul. Lumea are dreptul să știe și să te judece dacă ești politician sau om de afaceri. Mă bucur când paradisul lor de până acum o să fie viitorul lor iad. Și sper să fie judecați de fiecare dată și după acest mic colțișor de rai, pe care-l ascunseseră la un moment dat.

foto