Cu ani în urmă, mai bine de zece, Adrian Năstase a plecat într-o vizită de o zi la Moscova. O fi sperat el să se vadă cu Putin, dar cel care l-a primit a fost Mihail Kassianov, fostul premier. Nu Kremlin, ci sediul guvernului și un comportament pe măsură de rusesc.

Am intrat pe o ușă din dos, am mers pe holuri întunecate și am urcat și coborât scări laolaltă cu soldați ruși și, în fine, am așteptat o conferință de presă într-o sală cu perdele de avea maică-mea în sufragerie la jumătatea anilor 80.

”Ce spune Rusia de faptul că România este membru NATO? Și de dorința ei de a merge în UE?”, a fost una dintre întrebări. ”Nicio problemă, ” a spus Kassianov cu umor. Când veți ajunge voi acolo, ele vor fi pe sfârșite. Râsete, dar 10 ani mai târziu, UE tremură serios. Iar percolul vine din interior.

Am un profund sentiment că dacă noi am vota în locul englezilor în zilele următoare rezultatul ar fi unul dezastruos pentru România. Cred că sentimentul anti-european este aici mult mai profund și faptul că suntem încă în Uniune este datorat unor mecanisme imperfecte, dar încă funcționale, la nivelul deciziei politice și mai ales unor racorduri instituționale care funcționează ca o coardă de siguranță pentru România. Și, posibil, faptului că jumătate de Românie muncitoare este afară.

Surprinzător, ce s-a construit ca proiect politic în România, înainte de 2007, chiar în guvernările PSD, de tristă amintire cum ar veni, este dărâmat acum pas cu pas cu pas. Nu te-ai fi așteptat ca românii și clasa politică sa facă asta după ce vreme de un deceniu au gustat din binefacerile Uniunii Europene.

Niciodată valorile europene ale democrației, toleranței și solidarității nu au fost atacate mai profund în acest spațiu. Sunt puse la încercare toate normele de funcționare ale unui stat echilibrat și funcțional. Încet, dar sigur este inoculat un tip de otravă care într-o generație ne va arunca în brațele naționalismului și rădăcinilor sale, fie ele identitare sau religioase.

Motivul trebuie căutat în minciuna spusă de România la aderarea în acest spațiu. Nepregătită, clientelară, vicioasă și mai ales coruptă, România a intrat cu forța în Uniune datorită unei viziuni care spune că trebuie să ne apărăm împreună în fața unui pericol mai mare.

Minciuna  a fost spusă de ambele părți. Atât de politicienii români, cât și cei din străinătate. Care au văzut și au sperat lucruri diferite.  Cei din afară au sperat că România se va trage pe brazdă. Cei dinăuntru au sperat că la adăpostul lumii noi își vor vedea liniștiți de afacerile lor oneroase.

Doar că Europa a adus odată cu milioanele sale și reglementările sale. A adus modul de a face. În plus, românii de afară au pus presiune și-au dorit o schimbare. Schimbarea s-a materializat lent, atâta vreme cât a existat o voință politică incontestabilă.

Această voință s-a schimbat, însă, după ce majoritatea clasei politice a fost lovită de schimbări. Acum ea atârnă de fapt în câteva puncte minore. Îndrăznesc să spun că majoritatea clasei politice românești are serioase îndoieli despre utilitatea mecanismelor europene în România. Și inoculează otrava lent, pe mai multe căi.

1.Revizuirea sistemului juridic care asigură funcționare și stabilitatea unui stat echilibrat, democratic, în care o clasă conducătoare nu poate avea privilegii peste cetățenii săi

2.Mutilarea imaginii instituțiilor europene care sunt prezentate ca un soi de jandarm al României. Laolaltă sunt zugrăviți și cei care cred în buna-credință a acestor instituții.

3.Propagarea la nesfârșit a ideii că marea finanță europeană și corporațiile europene sunt aici doar pentru a spolia România. Vezi mereu pusa întrebare: ”dar ce ne-a dat nouă Europa?”

4.Refuzul clasei politice de a promova măcar o singură valoare legată de drepturi și libertăți individuale de teama pierderii electoratului. Terenul este lăsat gol rasismului, xenofobiei, discriminării care proliferează fără pavăză în spațiul românesc.

Adăugați aici incapacitatea politicienilor români de a juca la același nivel cu omologii lor, dând mai mereu impresia că suntem un fel de copii de mingi ai Vestului, ceea ce se simte.

Cred că terenul este pregătit pentru ca euro-scepticismul să devină un soi de religie. Nu e ca și cum la noi ar fi mai rău ca la alții, doar că noi suntem mai aproape de Rusia care ne așteaptă cu brațele deschise. În următorii ani, sentimentul acesta va crește pas cu pas. Va fi ajutat să crească. Zâmbetul lui Kassianov îmi va mai râde odată în față. Norocul nostru este că această tabără nu și-a găsit încă liderul, omul care să-i conducă în luptă. Dar nici departe nu e.

Iar singura forță de reacție este în acest moment un grup de oameni din societatea civilă care vrea să-și țină copiii în Europa. Poate cumpăna prin care trecem îi va trezi și pe politicienii români de bună-credință.

În ce mă privește, aceasta va fi cea mai mare bătălie a generației mele. Să pună aici bazele unui stat european, care să fie imposibil de deturnat de pe drumul său. Valorile noastre țin de Europa Occidentală și nu de răsăritul ei. Este singura cale prin care țara asta poate să-și depășească tarele și handicapul. Altfel, nu ne mai facem bine niciodată.

Foto