Aeroportul din Frankfurt este un joc de Lego uriaș, din oțel sticlă și beton de o impersonalitate perfectă. Și de cel mai clar gri din istoria aeroportului. Nemții nu sunt preocupați de beneficiile comerciale pe care le poate aduce un spațiu atât de mare, astfel încât la terminalul doi nu sunt decât câteva magazine, în zona centrală. În rest, doar holuri, culoare, scări, turnuri care duc spre numeroasele porți.

Și pentru că TAROM-ul este o companie mică, îmbarcarea se face, aproape fără excepție, la poarta D50, adică un sfert de oră de mers după controlul pașapoartelor. Ce au făcut nemții deștept, însă, este să aibă controlul de securitate la un loc pentru fiecare trei sau patru porți. Asta înseamnă că nu se fac cozi imense și că toată povestea cu pantofii, curelele, laptopurile merge ceva mai repejor.

De data asta am fost ales să mi se ia și o probă de explozibili din geantă. Motivul cred că îl știu, e legat de multitudinea de cabluri pe care le port cu mine: încărcatoare de telefoane, de laptop, hard-disk-uri. Proba constă în ștergerea genții și a mea cu o bucată de plastic și apoi introducerea ei într-un aparat. Văd cum pe ecranul aparatului apare o bulină roșie și cetățeanul care mă păzește începe să se agite un pic. Mai cheamă pe cineva alături, îi dau cu o discuție, apoi văd că restează aparatul. Îmi dau seama de asta pentru că într-o parte a ecranului văd cum se face o încărcare de date, ca la orice calculator. Apoi dă din nou cu sonda pe mine și apoi iarăși apare punctul roșu.

Încă un pic de agitație, apare și o doamnă, apare și un șef și eu îmi zic în cap: ”taman acum, cu un sfert de oră înainte de avion li s-a stricat aparatul ăstora.” Doar că aparatul începe să scoată o fâșie lungă de hârtie: ”ia uite, le dă și un raport că s-a stricat.” Doar că tipul care mă are în grijă, scoate și un caiet pe care notează date din buletinul meu. ”Ce se întâmplă?”. Mi se face semn să stau. Întreb din nou. Toți îmi arată spre șef. O doamnă mai amabilă îmi spune că ”ați fost testat pozitiv la explozibili, stați aici până când vine Poliția”

Recunosc, m-am speriat. Am și derulat un întreg scenariu în care nu numai că nu mai prind avionul ce tocmai stă să plece, dar îmi și petrec ziua închis pe undeva în aeroport. ”Ia uite”, îmi spune doamna, ”sunteți norocos, Poliția tocmai a venit.”

A urmat cel mai minuțios control al genții din viața mea. Au fost scoase toate ațele și toate cusăturile. Nici eu nu știam ce am în geantă, ca să fiu foarte sincer. Am găsit și un mp3 player, dar și niște carduri de memorie pe care le mai căutasem. Între timp, polițistul m-a dat prin stație și a așteptat un răspuns. După controlul acesta, toată echipa de securitate strânsă în jurul meu aștepta cu gura căscată rezoluția polițistului. Acesta a tras concluzia că trebuie să fie de la pastilele pe care le aveam cu mine și toată lumea a răsuflat ușurată. Mi-au dat buletinul, boarding pass-ul și m-au zorit spre autobuz, unde am ajuns ultimul.

De ce v-am povestit asta. Nu mă plâng de pățania mea. Sunt chiar mulțumit că oamenii de acolo își fac datoria, chit că sistemele electronice mai dau chix. Mă uit în schimb la valul de oameni care intră acum necontrolat în Europa. În ultimii ani, Europa noastră, ne-a pus nouă, cetățenilor obișnuiți un val de restricții, de controale, de sisteme cu care se asigură că totul este în regulă. Și noi le-am acceptat, nici măcar ca o povară, pentru că vrem să fim siguri că lumea noastră stă în pace și că suntem, în siguranță.

De asta mi-e cu totul inexplicabil cum de mii de oameni ne trec acum frontierele fără cel mai mic control. Înțeleg temeiurile, dar nu înțeleg modalitatea. Și nu înțeleg nici refuzul lor. Ai venit aici, te supui regulilor noastre. Nimeni și nimic nu trebuie să fie mai presus de legile și modul nostru de viață. Dacă ești în Europa, ai dreptul să te ajutăm, dar și obligația să te legitimezi dacă poți, să fii de acord cu amprentarea, să-ți desfaci bagajele și să spui tot despre viața ta.

Aceeași obligație aparține și statelor membre. Sunt de acord ca eu, un cetățean cinstit, care mi-am câștigat dreptul de a merge în Europa cu greu, să mă supun la tot ceea ce înseamnă control de securitate. Dar vreau ca toți cei care îmi sunt musafiri să se supună acelorași exigențe. Iar tu, statule, oricare ai fi, trebuie să mă asculți. Eu sunt acasă la mine.

foto: shutterstock