Mă duc zilnic la un cabinet de fizioterapie. După accident sunt obligat să muncesc zilnic să mă păstrez la cotele de funcționare ale unui cetățean complet funcțional. Așa că am ajuns, dacă nu cel mai vechi, măcar cel mai longeviv pacient de acolo. Zilnic o mulțime de lume trece pe acolo. Multă lume cu probleme. Îi văd pe unul pe altul. Le aud păsurile, poveștile și-i văd cum se poartă. E mană cerească pentru meseria mea.

Zilele astea a venit un domn hotărât. ”V-am adus biletul de la doctor. Sper că acum totul e în regulă”. Nu chiar. E o mică încurcătură acolo, dar se rezolvă într-un minut. Apoi Florența Milea, kinetoterapeutul, îl anunță pe domnul nostru ce proceduri are și că pe lângă procedurile decontate de Casă mai trebuie plătită o taxă de 100 de lei pentru zece ședințe.

E un cabinet particular, care are un contract cu Casa, dar aceasta, după cum am mai povestit, nu decontează decât 20 de ședințe pe an. Pentru restul, Dumnezeu cu mila.

Omul nostru face explozie. ”Cum 100 de lei? Nu mi-ați spus nimic la telefon. Ce e asta? Trebuia să-mi spuneți!” Ridică tonul, i se cere să fie politicos, dar niciun argument rațional nu-l convinge. Pur și simplu pleacă trântind ușa. La propriu.

În cabinet e tăcere. Ne uităm unii la alții. E chiar un fapt de neînțeles. Când vine vorba de sănătate, lumea e mai curând înclinată să aibă răbdare, să aștepte, să vorbească frumos, mă rog.

Nu trec 10 minute. Omul nostru reapare. Uitase, nu vă mint, două cozi de mătură. Din alea de plastic. ”Uite ce e domnișoară. Eu mi-am dat seama de la început că nu vreți să mă primiți. Că nu luați de la OPSNAJ, că să vin luni și acum să vă mai dau și o sută de lei.” ”De ce să nu vă iau domnule? Vă iau, dar nu pe gratis. Trebuie să plătiți ca toată lumea.”

”Eu? Eu am asigurare. Dau trei milioane în fiecare lună. Ce să vă mai dau și dumneavoastră”. ” Păi e un cabinet particular. Există o coplată” ”Cum să existe, Sunt asigurat!””Păi atunci mergeți la un cabinet fără coplată”.Discuția devine din nou intensă și se ridică tonul. Tare și mai tare. Și apoi omul scapă porumbelul ”Știți ce, doamnă? Aici sunt foarte multe nereguli. Eu sunt polițist și vă umplu de controale de la ministerul de interne. Eu sunt la ministerul de interne. O să vedeți dumneavoastră”

Ăsta este fix genul de atitudine care pe mine mă scoate din minți. Mojiciile mici de neam prost. De om suit în funcție, stăpân pe o mică putere, pe ceva pile și relații și care face paradă de asta. Mai ales în fața unora fără apărare. Am o reacție viscerală. Și mă enervez.

Omul dă să plece țipând. Ies din sala de gimnastică pe hol. E cu spatele. ”Un moment, vă rog”. Se întoarce, crezând că are vreo victorie. E unul din acele momente priceless. Îi văd schimbarea la față. Se înmoaie: ”Domnu’ Striblea, vă cunosc”. Nici dacă și-ar fi văzut propriul șef nu ar fi făcut fața asta. Știe că trebuie să înghită o gălușcă imensă.

Încerc să-mi stăpânesc nervii. ”Nu e frumos să țipați la o doamnă. Toți cei care suntem aici plătim pentru serviciile primite. Și vreau să vă cereți scuze pentru amenințarea formulată.” ”Haideți domnule, ce dacă am spus că o să-i trimit niște controale, chiar e o amenințare?” ”Eu zic că e. Și abuz în funcție.”

Omul nostru începe să țipe și la mine. E clar că nu e contrazis foarte des. ”Vă băgați aiurea. Eu vă admir mult, dar aici să știți că aici sigur trebuie niște controale”.” Și dacă sun eu la șefii dumneavoastră să vă controleze? Cam pe unde vreți să sun?”

”Mă ameninți?” ”Păi văd că așa înțelegi”. Mustața îi tremură. Ar face ceva dar nu știe încă ce. ”Vă urez multă sănătate!” Și pleacă din nou trântind ușa. Trag concluzia că nu îl durea foarte tare. Apropo, domnule polițist Mititelu, chiar și la spitalele justiției și internelor statul a băgat o coplată. Ia vedeți, acolo nu băgați niște controale?