Ada Solomon e, negreșit, cea mai puternică femeie din cinematografia românească. Are aproape 20 de ani de când produce filme, sute de filme, zeci de producții premiate. Adăugați aici premiile pentru regizorii și actorii cu care a colaborat. Încununarea este adusă de un Urs de Aur pentru Poziția copilului în 2013, dar și o nominalizare la Oscar pentru parteneriatul de la Toni Erdman. 

Ar trebui să să înșir aici pagini întregi despre filmele sale. Dar aș vrea să văd mai întâi de ce le face, cum le alege. Și, mai ales, de ce nu se ferește de controverse. Ada Solomon vorbește exact ca filmele sale. Tare, clar și puternic. E fermă și așază poveștile la locul lor. Nu vrea filme care să gâdile publicul, ci filme care să spună ceva. Să te trimită acasă cu întrebări, cu gânduri, să te pună la treabă. Să-ți arate că în societate e mai mult decât ce vedem la televizor sau în bula noastră. 

Anul trecut a câștigat mai toate premiile Gopo cu ”Un pas în urma serafimilor”. Filmul despre viața unor adolescenți din seminarul teologic este de un haz nebun, dar are și mii de întrebări despre cum funcționează societatea când dă de corupție și nedreptate.

Anul acesta este nominalizată cu ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, o poveste despre negarea Holocaustului în România, dar și ”Soldații. Poveste din Ferentari,” despre iubirea a doi bărbați, unul dintre ei rrom. 

Și i-am propus și un salt în timp. Acum zece ani realiza un film care a zguduit România, ”Kapitalism-rețeta noastră secretă.” Personajele sale, filmate ca într-un reality show, au trecut ulterior mai toate pe la pușcărie. Ce ne spune asta despre România de azi?  

Nu mă văd o femeie de afaceri, că una e să faci afaceri, alta e să ai succes. Că, dacă vorbim de glorie, atunci pot să spun că buzunarele mele sunt atât de pline de glorie, încât nu mai încape nicio monedă în ele. 

Câteodată e mai sănătos să nu știe lumea cine ești și să-ți permiți să fii tu însăți. Eu am constat în timp că oamenii își construiesc o imagine asupra persoanelor publice, iar, dacă îi rogi să te caracterizeze, îți fac o imagine care nu are legătură cu ce crezi tu despre tine. Oamenii, aunci când admiră pe cineva, nu vor să le vadă și părțile mai puțin puternice. 

La Un pas în urma serafimilor nu s-a râs de Biserică. Nici măcar nu s-a fluierat în Biserică. E un film care nu comentează credința. Credința, în acest film, rămâne salvarea. Și pentru mine e important, dincolo de a fi un om credincios sau necredincios, că această credință într-o idee, în morală, credința, în general, te ajută să mergi mai departe. 

E povestea unui grup de prieteni, elevi la Seminarul teologic și care se lovesc de sistem în diferite moduri. E un film despre prietenie, despre trădare, despre corupție, despre sistem. E un film care arată cum deciziile îți pot fi influențate și de oamenii, mediul, în care trăiești. 

Eu nu prea fac filme care să dea lecții pentru că, în general, spectatorul e mai deștept decât noi. Vrem să ridicăm niște semne de întrebare și să lăsăm specatorul, când plescă din sală, să-și petreacă cu tema respectivă mai mult timp decât ora și jumătate din cinema. Să chestioneze, să pună întrebări, să mediteze la tema pe care am propus-o. Nu cred că educi băgând cu lingura, forțat, ca un fel de hrană. 

Țin minte că la data respectivă au fost niște comentarii care au fost punctuale și anonime. Noi am invitat oameni din conducerea Bisericii, dar nu a venit nimeni. Au venit apoi la alte proiecții. Sunt convins că sunt preoți cu mintea deschisă, oameni care gândesc și care au capacitatea  de a vedea lucrurile. 

”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – Titlul este un citat din Mihai Antonescu din 1941. Am crezut că e delicat ca titlu. Dar nu ne-am închipuit cât de actual este acest film. E un film despre cum ne raportăm astăzi la istorie. Ce înseamnă naționalismul, ce este anti-semitismul, cât și cum sunt prezente ele în spațiul nostru actual. Și toate lucrurile astea au devenit mult mai pregnante acum. Nu ne așteptam ca filmul acesta să fie atât de actual, nu numai aici, ci peste tot în lume. 

Scenariul mi l-a trimis într-o duminică după-masă. Eram curioasă pentru că nu a vrut să-mi spună nimic. Nu l-am putut lăsa din mâna. M-am amuzat și am înghețat. Și mi s-a părut că e mai mult decât un film de făcut, mi s-a părut că e un film necesar.  Așa cum a fost și Aferim!, un film necesar. 

Nu prea aleg povești, aleg oameni. Oamenii care își propun să realizeze povestea respectivă. Sunt absolut convinsă că o poveste poate fi banală sau extraordinară în funcție de cum e povestită. Gândiți-vă la cineva care spune bancuri. Îi rog pe oameni să-mi spună de ce vor să facă filmul. Trebuie să simt pasiune, determinare și dorința de a povesti.

Filmele pe care le aleg trebuie să se potrivească valorilor mele, trebuie să aibă ceva spus și eu trebuie să am ceva de învățat. E o atitudine destul de egoistă, în ultimă instanță. Mă pun în postura de spectator. Am refuzat proiecte care sunt contrare valorilor mele. Ce fac eu este mai degrabă un demers socio-cultural și nu unul comercial. Fiecare dintre noi trebuie să încerce să facă asta. 

Mie mi s-a părut că ”Soldații” e o poveste foarte puternică. Și mie mi s-a părut că e o poveste despre două minorități care interferează, or asta este interesant și, până la urmă, de nevăzut până acum. Vorbim de minoritatea LGBT și comunitatea rromă. Iar aici respingerea este mult mai puternică decât în restul societății. 

M-am văzut cu Dan Bursuc și este un om extraordinar. Dan Bursuc este un profesionist. O asemenea rigoare în modul în care își aranjează și-și pregătește lucrurile, mai rar. Și, în general, asta mi s-a întâmplat la maneliști. Am lucrat cu Adi Minune și cu alți oameni din domeniu și sunt niște profesioniști impecabili. Am un respect până la cer pentru ei. Ei nu întârzie, programul lor este făcut pe luni înainte, dar respectă exact ce spun. 

Pe mine mă deranjează și ipocrizia asta: ”Manele? Nu-s de nasul meu.” Aș vrea să-l văd pe omul care ascultă o manea bună, o manea puternică și nu se mișcă din scaun, care nu bate ritmul. Ei sunt artiști. Dacă nu ar avea de la mama-natură o carismă extraordinară, n-ar fi fost acolo. Acesta este meritul lui Dan Bursuc: să-i descopere pe oamenii care se lipesc de public. E ceva acolo și la Florin Salam și Adi Minune… Au un vino-încoa’.

Ferentariul mi-a arătat din nou că prejudecățile sunt foarte puternice. Pentru că acolo sunt blocuri minunate cu grădini și eleganță, dar care nu interacționează cu  marginalii. E și o lume bizară în care nu ai acces și, dacă stau să mă gândesc bine, moneda de schimb este repectul pe care-l arăți. 

”Kapitalism – rețeta noastră secretă” e un film care îi are la un loc pe George Becali, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Ioan Niculae, Dan Diaconescu, George Pădure, dar și alții. Sigur că e o legătură între ce am filmat atunci și ce se întâmplă astăzi. Caracatița pe care o desenează Patriciu la un moment dat și care era infiltrată în economie și politică, nu a făcut decât să se extindă cu niște sincope, dar având mijlocae mai subtile. 

Personajele acestea, care majoritatea au trecut pe la pușcărie, nu cred c-au pierdut puterea vreodată. Mă feresc să am opinii politice. Am simpatii, dar mi le păstrez.

Perioada de azi mi se pare înspăimântătoare. Pentru că, dacă te uiți în istorie, vezi că lucrurile au avansat puțin câte puțin pentru omul obișnuit. Am două atitudini contradictorii. Una spune că trebuie să fac ceva, să le deschid ochii și altora și că nu e regulă ce se întâmplă. Pe de altă parte, mi se pare că lucrurile devin ușo-ușor isterice și la ce bun?

Cel mai tare mă sperie perspectiva că nu mai pot să trăiesc în casa mea, în spațiul meu, în comunitatea mea, pentru că nu mă pot exprima liber. Nu vreau să plec de aici, nu vreau să fiu forțată să plec de aici. Am de construit lucruri aici, am de comunicat lucruri de aici către lumea largă, cu oameni de aici. Și am cu cine face lucrurile. Ideea c-aș putea fi forțată să plec de aici mă sperie. Eu îmi doresc ca oamenii să se întoarcă acasă, nu să plece de aici.

Copiii mei sunt mari de acum. Cel mare a studiat antropolgie la Universitatea București, vrea să continue în afară, dar nu cred că vrea să trăiască în altă parte. Cel mic. care e în clasa a șaptea, e tentat să plece în afară să studieze, poate să și plece. Ce spun eu? Valizele sunt făcute, decizia e a lor!