Eu mi-am primit cadoul de Crăciun ceva mai devreme. Am trăit la radio una dintre acele întâmplări care te lasă cu gura căscată. Și încerci să cauți în memorie când ce și cum s-a întâmplat. Și îți dai seama că viața are atâtea nuanțe și momente pe care nu le prindem și nu le înțelegem. Și că vedem diferit atâtea lucruri, dar că simțim împreună. 

Pe femeia care vorbește mai jos nu am cunoscut-o până ieri. Nu ne-am întâlnit sau cel puțin eu nu știam asta. Și a intrat în direct la matinal cu mult noroc, dintre cele șase telefoane pe  care le aveam în linie. Pot doar să vă spun c-am stat apoi îndelung de vorbă cu ea. Se numește Ema, nu ne-am văzut decât o dată în viață, deși eu am uitat. Iar azi am aflat cu surprindere că suntem vecini la câteva sute de metri distanță. Ca să vă stârnesc mai mult interesul, o să vă spun doar că povestea are legătură cu copiii fiecăruia dintre noi. Și că al meu a marcat-o pe viață. Mai mult nu vă spun pentru că merită să auziți lucrurile așa cum s-au întâmplat. 

Știu doar că aseară, după toată povestea asta m-am uitat pe fotografii vechi să regăsesc copilul acela.