Nu știu dacă este o fază care să ne caracterizeze mai bine decât cea cu valurile de la mare. Am stat în sudul litoralului mai bine de o săptămână. Și în fiecare zi au fost valuri din acelea uriașe. Unele erau cât mine. 

Un prieten care stă în Mangalia mi-a spus că așa e toată luna august. Și că în toată luna este arborat steagul roșu care arată că nu poți intra în apă. L-am văzut peste tot: Neptun, Olimp, 2 Mai. Și tot peste tot erau oameni în apă. Cu sutele. 

Cu toții săreau cu frenezie în valurile uriașe. Pe ele, pe sub ele, direct în ele. Se lăsau bătuți de apă, se repezeau spre geamanduri, pluteau cu saltele, cât mai departe și mai periculos. Nimeni nu părea că are o teamă de valurile alea.

M-am băgat și eu. S-a băgat și copilul pe lângă mine. Cred c-a avut distracția vieții lui. Imediat ce treci de mal se cască o groapă pe care trebuie să o cobori în viteză. Apa îți ajunge până la brâu. Cu cât ești mai în față cu atât e mai ușor să sari peste val. Doar că ce nu simți tu este că la fiecare val ești împins către mal. Te apropii de pragul acela unde valul se răstoarnă și nu știi asta.

Și deodată, acolo, valul se înspumează și se face cât tine și se prăvale cu forță în capul tău. Dacă întorci spatele, te va împinge în jos și vei căuta solul, dar nu-l vei găsi. Vei ajunge în genunchi, dar nu te poți ridica. Senzația mea a fost că voi muri acolo. Apa nu avea mai mult de 30 de centimetri, dar trei valuri care au venit unul după altul mă țineau în în patru labe sub apă.

De fiecare dată când voiam să mă ridic, pământul îmi fugea de sub picioare, tras de apă. La doi metri de mine, pe mal erau oameni pe care-i vedeam bine și care zâmbeau. Niciunul nu înțelegea că nu mă pot ridica de acolo. M-a ținut Vladimir, venit în fugă să mă scoată. 

Sincer, mi s-au tăiat picioarele. Am ieșit speriat, înghețat, terifiat. Am scos și copilul pe care nu l-am mai lăsat în apă în niciuna din zile. Au fost țipete, proteste, aproape plânsete. Dar, nu, acolo nu e de intrat.

E posibil să fiu eu mai fricos, mai moale, dar e uluitor ce frenezie distructivă ne caracterizează în țara asta.  Pe mulți dintre noi. Avem doar un pic de respect față de lege, iar viața, nici a noastră, nu pare o mare valoare. Câțiva salvamari îmi spuneau că este inutil să mai vorbești cu cineva, rare cazurile în care vei fi ascultat.

Până pe 21 august, la mare în România au murit 19 turiști înecați, dar asta nu mai pare știre.