Mai sunt 55 de secunde până la finalul finalei olimpice de hochei de la PyeongChang. Germania, neverosimila Germania, conduce cu 3-2 uriașa Rusie. E adevărat, Rusia se numește OAR, adică atleții olimpici din Rusia. Țara nu are voie să concureze din cauza numeroaselor cauze de dopaj. 

Lipsesc și dopații, dar lipsesc și vârfurile sportului din NHL, pentru că patronii nu au fost de acord. De asta Germania, neverosimila Germania, e cu mâna pe aur. Neverosimilă pentru că nu are un campionat ieșit din comun, nu are jucători în NHL și pentru că la Olimpiadă anterioară a lipsit. Dacă ar câștiga, e ca și cum România ar câștiga la fotbal. 

Așadar, 55 de secunde și asistăm la o surpriză cum se vede o dată la un secol. Mai mult. Rusia are un om eliminat și joacă în inferioritate. Scoate portarul pe recuperarea pucului, egalează numărul de oameni de pe gheață, își crează superioritate pe partea dreaptă printr-un dribling ca la fotbal, pucul revine în stânga și Rusia egalează cu un șut din scurt. 

Sala e în aer, rușii se prăbușesc peste Gusev și miracolul olimpic fuge, pleacă precum un miraj. Cine a sperat într-un film, tocmai a pierdut. În prelungiri, meciul curge firesc în favoarea Rusiei. Germanii s-au blocat undeva într-o declarație dinaintea meciului: ”oricum am intrat în istorie, 50 de ani de acum încolo se va vorbi de noi.”

Și probabil nu numai despre asta. Grila de medalii a Germanie este spectaculoasă: 14 de aur, 10 de argint, 7 de bronz. Este a doua țară de la această Olimpiadă. Prima este Norvegia: 14,14,11. Dacă succesul german este logic și se bazează pe seriozitate și investiții, la o populație de 80 de milioane de locuitori, cel al Norvegiei e ca un semn de întrebare. Sunt 5 milioane 3 sute de mii de locuitori. Adică 14 cetățeni pe kilometrul pătrat.

Norvegia are cele mai multe medalii la această Olimpiadă. Nu numai că are cele mai multe medalii, dar are cele mai multe medalii din istorie. Și le-a obținut cu mai puțin de jumătate din sportivii  pe care i-a adus SUA la Jocuri. Adică Norvegia a venit cu 109, iar SUA cu 242. Cum se explică?

Time scrie că parte din explicație stă într-o organizație care dă ajutor federațiilor din Norvegia. Un fel de Comitet Olimpic care include antrenori, psihologi, nutriționiști și o grămadă de alți specialiști în sport. Expertiza lor e de folos, cu toate că nația care face sport din copilărie.

Adăugați aici un spirit diferit al competiției. Nu numai în Norvegia, dar în toate țările nordice, la jocurile sportive ale copiilor nu se ține scorul. Ei se adună ca să se simtă bine, să socializeze și să vadă dacă le place ceea ce fac. Niciodată antrenorii nu-și cântăresc sportivii pentru că astfel apar bolile de nutriție. Și nu le dau bonusuri atleților ca să concureze. Dar se asigură că toată lumea are caracter. Iar când cresc, se asigură că toți vor să le demonstreze colegilor că pot lua o medalie. 

Mici ciudățenii care ascund de fapt multă muncă, respect și tradiție. Și mai ales poveste. Norvegienii și-au dorit și au construit o comunitate în jurul sportului. Nu au câștigat întotdeauna, dar au vorbit despre competiție și au promovat-o. Ca și nemții. Și unii și alții au ajuns în punctul maxim al sănătății sportive a unei nații. 

Noi nu prea am avut nimic de spus. Aici toată lumea vrea să câștige. Și cum la sanie sau schiuri, nu avem nimic de câștigat, nici nu am avut nimic de urmărit. Nu cred că presa a trimis vreun om acolo. Și nu cred că românii care au fost acolo se vor întoarce prin studiouri de televiziune. Cum nu avem nimic de povestit acum, nu avem nimic de construit pe mai departe. Și cam asta a fost istoria și acestei Olimpiade pentru noi.