Tipul ăsta e uriaș. Adică uriaș – uriaș, la propriu. Îi ajung cumva până la umăr, deși nu sunt mic. Și-s fericit: par așa, mai slab, mai subțirel. Râd de el. “De asta ți-ai făcut livadă!” Are una în spatele casei, cu de toate. 60 de copaci. „Ți-e mai ușor să lucrezi cu copacii, decât să te apleci!” îi zic.  „Ba nu, că am și grădină. Avem câțiva metri acolo cu tot ce ne trebuie.”

“Știi, eu am crezut mai mult în lucrurile astea: să faci un copil, să construiești o casă, să plantezi un pom. Și am făcut mai multe din fiecare. Am zis că așa o să fiu mai mult.” Face o pauză.

Intrăm în sala Floreasca. Sala oficială a Federației Române de Handbal. Sala oficială a campioanei mondiale în 4 rânduri . Momentul istoric e salutat printr-un panou la intrare cum aveam noi la școală. Cu niște poze peste care timpul a trecut și le-a îngălbenit.

Pe măsură ce urcăm în sală, mi se pare că Alexandru Dedu începe să se facă mic.

Că se strânge a nervi și neputință. „Uite și tu ce e aici. Mi-e rușine că am venit cu tine aici...” Tribunele alea meschine de la Floreasca sunt pline de gunoaie. Pungi și pet-uri aruncate de a valma. Resturi de mâncare, pachete de chipsuri, pungi de la Mac te înconjoară ca la sfârșitul unui concert uriaș. Cele două coșuri de gunoi din preajmă sunt pline și mizeria se scurge pe jos din ele. Toate la un loc îmbătrânesc și mai mult sala asta pe care Federația internațională o refuză la jocurile internaționale.

„Trebuie să începem să facem curat”, îmi spune. „De fapt, despre asta e vorba. De curățenie. Știi asta mă enervează cel mai tare. Când lumea îmi spune: Unde te crezi, mă? Ce, aici e Franța Germania, Spania? Eu am trăit în țările alea când erau ca noi. Și ei au pornit de undeva. Uite, când jucam eu în sala asta, în tribune erau spanioli și portughezi care ne filmau antrenamentele. Doar nu crezi că s-au născut învățați!”

Totuși, întoarcerea României între puterile handbalului mondial pare o muncă de Sisif. Și tocmai asta își propune Alexandru Dedu candidând la președinția FRH. Își cuprinde mâinile mari. Una cu alta. Degete groase, palme aspre. Multă muncă. Ăsta e secretul. Dedu nu e uriaș doar că are caroseria mare, cum spune. Omul e uriaș că a înțeles secretul performanței. Trei Cupe ale Ligii Campionilor, 2 Supercupe ale Europei, 9 titluri de campion în trei țări diferite.  Nu știu român să aibă mai multe distincții într-un sport de echipă. Dar ca să aduci succesele alea aici, îți trebuie să înțelegi unde te afli și să aduci experiența altora.

Jos în sală zgomotul se întețește.

Mingile izbesc din ce în ce mai repede palmele lui Ștefan Laufceag. E ca o mică canonadă. Jucătorii Stelei se animă unul pe altul într-un mic bombardament asupra portarului. Chiar sub noi, jucătorii ăștia, unii de națională, par printr-un efect optic, ceva mai mici. Se lucrează apoi pe posturi. „Care e diferența față de handbalul mare? Acolo se lucrează  cu mai multă intensitate. Aici e foarte multă lume care stă degeaba.” Alexandru se oprește o clipă. Ochii îi fug înapoi. Cu 20 de ani în urmă era acolo jos, vedeta sălii.

La Olimpiada din 1992, după meciul cu Spania, Eric Massi căpitanul Barcelonei, l-a oprit să-l salute. „Pe mine, un copil!”. Era semnul că fusese acceptat în haita celor mai buni. Și că Barcelona pusese deja ochii pe el. De fapt, l-au monitorizat.  Doar că nu era copt încă. L-au căutat 4 ani mai târziu.  De abia semnase cu Istres. „Când am primit oferta de la Barcelona, m-am dus la ei și le-am spus. E o șansă unică, vreau să plec. Pentru Barcelona există un singur tren.” Nu l-au lăsat. I-au mai dat bani, o mașină. Nici el nu s-a lăsat. Și-a luat un avocat și a denunțat contractul.

„Nu te-au judecat pentru asta? Totuși aveai o semnătură și o înțelegere cu un club.” „Eu am fost mai voluntar și mai curajos. Trebuia să fac lucrul ăsta unic și bun pentru mine.” „Au fost supărări?” „Le-a trecut. Am rămas prieteni.”

Cu mașina de la Istres a plecat la Barcelona. A făcut pană în mijlocul orașului. „Eram ca tot românul cu portbagajul plin. Cățel, purcel, bagaje și lampa…” Râde. A știut că e locul lui. Au sărit să-l ajute. Vorbeau și franceză și engleză. Taman pe dos față de Franța.

Barcelona l-a învățat ce e profesionalismul.

„Am învățat că nu trebuie să fim prieteni. Aici e un loc de muncă. Venim, suntem un grup, ne respectăm între noi și facem ce ne spune antrenorul. Asta e rețeta. Dacă ne mai și împrietenim după aia, foarte bine. La Barcelona era o singură linie. Victoria. Și la victorie, dacă nu făceai ce trebuie, tot aveai de suferit. Ți se explica civilizat ce ai greșit și era grav dacă se repeta.” Singurul model viabil pentru a câștiga 3 Ligi ale Campionilor.

„Când am ajuns acolo eram foarte tânăr. Eram mai violent. Rădeam tot în apărare. Pumni, lovituri. Am învățat că trebuie să joc bărbătește, dar să-i respect pe cei de lângă mine. Și ei câștigă la fel banii. Bărbătește, nu violent. Dar trebuie, totuși, să știi să dai un pumn și să iei unul în gură. Să știi să stai drept.”

„Am sărit calul odată. M-am răstit la antrenor”. Zâmbește și se uită la mâini. „M-a costat 2000 de euro. O masă la un restaurant de lux din Barcelona. Am învățat repede, dar să știi că erau niște băieți care erau abonați pe acolo.” Râde larg,  parcă întinerește. Îl simt că și-ar dori un minut să lase puloverul jos să le arate cum se face. Să-și întindă mâinile alea ca niște aripi care nu lăsau nimic să-i scape. Să pună mâna și să dea cu ei de pământ. Să-i ducă la victorie.

Se întoarce în sală. Jos antrenamentul s-a întețit.

Băieții lucrează scheme de atac și apărare. Unii dintre ei au trecut și prin campionate mari. S-au întors fără mari rezultate. „Nu avem valoare acum să jucăm la echipe mari.” „Ce ne lipsește?” „Cred că e o problemă de caracter național. Nu suntem obișnuiți cu greul. Capotăm în fața presiunii. E o caracteristică generală a românilor. Ne este teamă. Nu avem putere să luptăm. Nu ne batem. Prea ne facem preș în fața tuturor. De asta îmi plac mie sârbii. Sunt relaxați indiferent de situație și în sporturile de echipă asta ajută.”

De data asta, Alexandru Dedu nu mai vrea să-și pună uniforma de joc, ci costumul de manager. Să plece de la făcut curățenie în sala Floreasca, la formarea unei campioane mondiale. Cam astea sunt limitele unui președinte de Federație de Handbal. „Cât o să-ți ia?” „Probabil 10-15 ani. Probabil că o să ajungem la o performanță civilizată cu niște copii care au acum 10-15 ani. Atenție: performanță civilizată, nu trofee. Important este însă să pui un sistem la lucru. Să facem unul în care să direcționăm banii către copii. La București a început un proiect de genul ăsta care angrenează câteva mii de copii în handbal. E fantastic. Am văzut sălile pline. Eu am doi băieți care joacă în campionatul municipal. Asta vrem.”

„Nu e vorba doar de performanță. E vorba și de sănătatea lor.

Să ne creștem copiii frumos. Nu-i vezi că merg ca niște roboți pe stradă? Trebuie să-i învăț că, pe termen lung, o piramidă civilizată la un club e mai eficientă decât mercenariatul. Asta trebuie să-i învăț și pe cei care sunt în funcții. Nu mai dau bani clubului x sau y decât dacă bagă bani în copii. Nu mai încurajez mercenariatul. Încurajez piramida care lucrează cu copiii. E mai eficient.” Se uită din nou în lungul sălii murdare. Sala campioanei mondiale. Oftează lung și reia.

„Eu cred foarte mult în a însămânța. Țin foarte mult la cuvântul ăsta. Sunt niște semințe care odată puse în capul oamenilor, rodesc. La unii fac copaci și roade, la alții nu. Dar dacă nu însămânțăm, nu mai ajungem la niciun rezultat.”

Își trece mâna prin păr. „Tata e medic, dar el e țăran. El a fost cel mai bun medic anestezist din Prahova ani la rând. De când a ieșit la pensie, s-a întors la țară și face agricultură. Cam asta vreau să fac și eu, dar la alt nivel.”

„Apropo, mai poți? Te mai miști?, îl provoc.

Știi cum?” „Singur îmi fac curtea. Îmi pun trandafirii.  Am de tăiat multă iarbă, umplu două bene de alea de 750. E ceva muncă. Sportul de mare performanță lasă urme, însă. Nu te ajută cu sănătatea. Am șuruburi în genunchi. Am tendonul rupt. Când se schimbă vremea nu pot să dorm de dureri de umeri.”

„Plusul e că mie sportul mi-a adus ceva bunăstare. Am văzut lumea și poate nu reușeam altfel. Mi-a dat educație, mi-a dat foarte, foarte multe. Te realizezi un pic mai repede. Când eram la apogeu de carieră, colegi de ai mei de generație de abia prindeau un pic de cheag. Dar în sport poți să ai două cariere în viață.”

„Sunt convins că e o vârstă la care îmi va fi un pic mai greu. Toți dinaintea mea ajung pe acolo. Asta-i viața. Unele lucruri le câștigi, altele le pierzi.”

Pe una dintre ușile sălii intră un lot de junioare.

Din școala pe care FRH a făcut-o la Sighișoara. “E mai ușor să lucrezi cu fetele decât cu băieții. Sunt mai docile. De asta avem și rezultate decente acolo. La băieți e mai mult liber arbitru.” „În centrul de copii al Barcelonei, La Masia, tot așa se întâmplă?” „Să știi că și acolo e o disciplină mare. Ideea e că, odată începută scara valorică, elevii sunt obligați să se uite la modele de mai sus. Profesionalismul se învață de la vârste fragede.”

„Ce-ți veni până la urmă cu candidatura asta?” „Știu că sună patetic, dar eu datorez handbalului totul. Trebuie să dau ceva înapoi. Și, ca să fiu sincer, vreau să-mi demonstrez și mie că pot să o fac.” „O să reușești?” „S-ar putea să fiu un președinte de tranziție. Dar important e să punem lucrurile pe direcția corectă.”

Se uită roată în sală. Sus, aici, suntem înconjurați de un munte de gunoi. Iar jos, pe teren, se zbat fără intensitate cioburile unei campioane mondiale. Alex Dedu se ridică. Împinge două pungi și un pet deoparte. Ca și cum ar folosi o mătură. Prin tot dezastrul ăsta se întrevede un uriaș care vrea să facă curățenie. I se alătură cineva?