Este fix finalul meciului dintre Rybarikova și Vandeweghe pentru semifinalele de la Wimbledon. Americanca năvălește hotărât spre arbitra de scaun. ”Ai jucat vreodată tenis? Măcar ai idee despre ce vorbești? Ce tot vorbești tu aici? S-a auzit un strigăt de out chiar când am lovit mingea.”
Americanca mai are un pic și se suie ea la tabelă ca să fie repetat punctul. Arbitra îi explică ceva în voce joasă și e foarte clar că nu va schimba decizia. Întâmplător, Vandeweghe nu are dreptate, ”out”-ul a fost strigat după ce-a lovit mingea. Dar asta are mai puțină importanță.
Coco explică de fapt ce i s-a întâmplat lui Halep cu o oră mai devreme. Chiar înainte de a lovi ultima minge în fileu, cineva lansează un imens strigăt din tribună. Cu doar un serviciu înainte Kader Nouni chiar asta le ceruse spectatorilor. Să nu mai vocifereze în timpul punctului. Iar punctul era de repetat. Cum a spus Vandeweghe: ”dacă asta nu este interferență în joc, atunci nimic nu mai este.”
Simona a acceptat însă înfrângerea. Pe undeva, cred că terminase mental meciul ceva mai devreme. Konta a primit victoria enorm muncită cu reținere. Strigătul acela i-a furat bucuria dreaptă a unei victorii curate. Și-o va urmări multă vreme. Știe că tenisul este infinit și cine știe ce-ar fi fost dacă ar fi cerut rejucarea.
Dar asta nu se mai întâmplă azi. Nu mai e timp. Și nici loc. Prea multe în joc. Acum 40 de ani, la Rolland Garros, într-un meci de dublu, Năstase, mult-criticatul, chiar și de mine, a făcut lucrul acesta. Minge de meci, adversarul a trimis-o în out, Arbitrul a strigat ”game, set, meci,”, iar Năstase, spre disperarea lui Țiriac a strigat ”touche”. Aparent mingea îl lovise în vârful capului, îi trecuse prin păr. De asta Țiriac este acum miliardar, iar Năstase se luptă cu paznicii arenelor.
Simona nu e nici una, nici alta. Ea este jucătoarea cu cel mai frumos tenis din circuit, cea care mai are timp de mingi gândite și nu de bum-bum. Și cea care trebuie să lupte zilnic cu câteva tancuri programate să lovească tare.
CTP m-a certat marți când am spus că Halep e mai bună decât Konta. Mi-a dat pe loc o lecție de tenis, dar nu o să mă convingă. E ceva în jocul ei care o face mai om decât multe competitoare. Iar noi ar trebui să învățăm de la ea câteva lucruri.
O dată că nu există adversar de nebătut. Că mintea și talentul pot face mai mult decât înzestrarea fizică de cele mai multe ori. Că victoria și înfrângerea pot fi acceptate cu grație. Că îți poți modela mintea și trupul încercând să iei ce-i mai bun din fiecare eveniment. Și că întotdeauna mai există o dată și încă o dată. Pentru că măcar tenisul este infinit. Iar dacă nu reușești măcar știi c-ai încercat.
Primește notificări prin email atunci când am lucruri importante să îți transmit!
Nu stiu daca e cel mai frumos tenis din circuit, dar e o altfel de jucatoare fata de restul din Top10. Inclusiv fata de Simona de anii trecuti. Si asta e bine
Chapeau.
Atat pot sa spun despre articol.
Ultimul paragraf m-a convins sa scriu acest comentariu si sa va apreciez pentru gandurile exprimate in el.
Eu chiar cred ca Simona a facut tot ceea ce a putut, cu posibilitatile ei fizice, in aceasta partida atat de echilibrata, care s-a decis la detalii.
N-am ce-i reprosa ca suporter. Asta e stilul ei de a juca (nu e neaparat o jucatoare care inchide punctele cu lovituri decisive), unii i-l vor aprecia, altii vor raspunde ca nu i-a adus un Grand Slam pana acum.
Nu in ultimul rand, faptul ca Simona vede succesul ca pe un proces programatic, e demonstrat si de felul cum gandeste, ilustrat si de postarea de dupa meci:
„Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf“.