Mie-mi place când un copil se semnează întâi cu prenumele și apoi cu numele. Nu știu dacă ați observat, dar întâlnești destui oameni mari care îți spun întâi numele lor. Că așa au fost învățați la școală. 

Că așa e școala din România. Ești un nume mai tot timpul și, foarte rar, când un profesor îți spune pe numele mic, e dovadă de apreciere supremă. De asta îmi și place profesoara Tunegaru: pentru că își învață copiii să se recomande nu ca în școală, ci ca în viață. Iar demersul ei chiar acesta îmi pare: să pregătim oameni pentru viață, nu pentru note.

Însă, potrivit lumii în care trăim, profesoara Tunegaru a comis mai multe crime. Întâi că ignoră clasicii și nu vede în Eminescu, Slavici sau Creangă temelia dezvoltării unui copil. Apoi îi vede pe copii drept colaboratori, căutători și cetățeni, mai curând decât niște mici automate numai bune de injectat cu materie. Și nu în ultimul rând mai și fluieră în biserică și se ia de câte o mărime. Și nu e lider de sindicat.

I-am citit postările din ultimele săptămâni de Facebook și am și făcut două interviuri cu ea. Și-mi dau seama că marele conflict este pornit dintr-o viziune complet diferită asupra lumii. Cristina Tunegaru are o viziune utilitaristă a școlii. Ea și-ar dori ca la sfârșitul mandatului său copiii să poată înțelege și analiza un text, mai curând decât să reproducă cunoștințe despre el.

De aseamenea, și-ar dori ca ei să se apropie de carte și să le facă plăcere să o citească. De asta le dă texte mai accesibile, chiar și în afara programei sau care nu vin din limba română. Culmea, ea lucrează chiar ceea ce îi cere programa atunci când vine vorba de comunicare orală. 

M-amuză când povestește de lecția Sobieski și românii. Ok, foarte mișto, dar copiii nu înțeleg cuvintele. Mă amuză pentru că știu că am avut aceleași probleme cu Vladimir la scrierile lui Creangă. Ce este acela un cuptor pe care se doarme,  ce înseamnă ținterim, pravilă, ceaslov, vălătuci, găbui, popușoi, psaltire, balcâz. Nu zic că nu trebuie să le învețe, dar textul de acum două sute de ani nu mai are reprezentare vizuală pentru un copil născut în apoca digitală. Mi-a trebuit un pic să-i explic care e treaba cu lampa cu gaz. 

Da. Eminescu, Slavici, Creangă sunt parte din noi. Și trebuie studiați. Cred că fiecare român trebuie să ajugă la ei. Și că generații întregi care au fost acolo nu au greșit. Dar ca să ai plăcere să citești toate acestea trebuie să ai cu adevărat plăcearea cititului. O fi așa mare drama să sădești sămânța? 

În fine, statul român, prin legile sale, are tot dreptul să o înlăture pe doamna Tunegaru de la catedră și să o îndrepte către altă școală. Până la urmă, ea nu este profesor titular, deși înțeleg că nu un profesor titular este cel care a venit pe post. Sistemul este construit de așa natură să-i sprijine pe cei care sunt stabili pe post, deși mulți dintre ei blochează posturile și nu mai trec pe la școală. 

Dar statul român gândește de această dată în benficiul unor profesori și nu al unor elevi. Dacă tot nu-l aduci la școală înapoi pe cel care va sta acolo ani buni și va putea să ducă o generație de la cap la coadă, de ce să-l îndepărtezi pe cel care deja construiește ceva? Nu cred nicio secundă că cineva s-a gândit și la copii. 

Altfel, nu știu dacă metoda doamnei profesoare va da rezultate la școală. Nu știu dacă copiii săi vor fi cei mai premiați sau primii la concurs. Școala din România nu încurajează oamenii liberi și independenți. Școala din România nu construiește cetățeni, ci ascultători. În definitiv, școala din România construiește România cum o vedeți. Acesta este rezultatul său. 

Am însă o mică certitudine. Că, pe undeva, femeia asta care are curaj, o gândire ieșită din tipare și care și greșește, a pus niște omuleți pe calea ce bună și că ei își vor aminti de ea. Apropo, măcar vor ști să se prezinte atunci când îți vor întinde mâna.