“Când in viața fiecăruia se produce o schimbare majoră, probabil că cele care lipsesc cel mai mult sunt lucrurile simple, ignorate si banalizate de-a lungul existenței anterioare.  Când România mea s-a schimbat brusc, în mijlocul nopții, mi-am dat seama că primul lucru care imi lipsește este banalul mângâiat. De aceea,  atunci când am început să mă dezmeticesc pe patul  spitalului, m-am ridicat într-o parte și mi-am mângâiat și sărutat soția. N-o făcusem în seara dinaintea accidentului și nu îmi aminteam s-o fi făcut nici cu o seară  înainte. Când nu simți jumătate de corp, însă, reacția de felul acesta vine de la sine. Ceva mai târziu, înainte de operație, țin minte că am mângâiat viguros o mână, întrebându-mă a cui e, ca să constat repejor că era cealaltă mână a mea.  Așa, rând pe rând, au început să îmi lipsească tastatul la calculator, îmbrăcatul de unul singur, încheiatul unui nasture,  ținutul unei cărți în mână.“

Am scris rândurile de mai sus în urmă cu un an. Între timp am recuperat. Am avut noroc de medici buni. Mulțumesc încă o data lui Mircea Gorgan, doamnelor doctor Neacșu, Cristescu și Gheorghiță.

Pot să scriu la calculator, să mă îmbrac singur, să țin o carte în mână. Pot să șofez, e adevărat, doar mașini automate. Pot să am grijă de mine și mai ales să fiu independent. Nu sunt o povară pentru ceilalți.

Nu sunt însă la fel. Nu pot să mă închei la manșeta mâinii drepte. Sunt mișcări fine pe care le fac mai greu. Nu am aceeași stabilitate. Merg mai altfel pentru că mușchii părții stângi sunt mai mici. Din când în când, am dureri sau diverse senzații. Important este însă că am o viață normală și că pot să mă bucur de ea.

Dar acest lucru se întâmplă pentru că am avut noroc şi de o kineto-terapeută extraordinară, Florența Milea de la Loramed (Multumesc!), cu care am lucrat 2-3 ore aproape în fiecare zi.  Fiecare mușchi, fiecare părtică de corp. Am reînvățat să mă mișc, ca un copil mic. Și voi lucra mai departe. Una dintre particularitățile accidentului vascular cerebral e că trebuie să lucrezi mult, zilnic, continuu, pentru că, de fapt, creierul învață mișcările ca pe o limbă străină. Pe care trebuie să o vorbești tot timpul, să nu o uiți.

Chestiunea e că eu mi-am permis să plătesc aceste ședințe de terapie zilnică. Casa de asigurări îți dă dreptul la două sesiuni pe an, de 10 sau 12 ședințe. După care, te descurci.

De-a lungul ultimelor luni am văzut fie în spitale, fie în sanatoriu, oameni extraordinari afectați de această boală. Oameni cu o putere fenomenală. Oameni care au recuperat fantastic și care se bat pentru fiecare zi din viața lor. Și unii care au abandonat pentru că nu-și permit să meargă mai departe.

Ceea ce n-am simțit însă e că sistemul nostru ar fi conștient că oamenii pot fi recuperaţi și redați societății. Că ei încă sunt activi, vii, că pot trăi bine și că pot fi utili lumii. Dacă nu poți de unul singur, atunci să fii sigur că nu vei fi parte a unui sistem să te scoată la lumină.

20 de ședințe de recuperare într-un an sunt apă de ploaie. Mai gravă e situația copiilor care au diverse boli de dezvoltare. A le da doar 20 de ședințe e de-a dreptul criminal. Ei trebuie duși și împinși de noi toți către o viață normală. Așa funcționează o lume sănătoasă. Recuperarea și ajutorarea lor ar trebui să ne fie o prioritate. Maria, fetița de 9 ani cu care mă întâlnesc la cabinet de 3 ori pe săptămână, mi-a povestit că a fost chemată la un consult, laolaltă cu toți copii cu dizabilități, deşi nu ar fi fost cazul. Copii cu tot felul de probleme, lucru care a speriat-o de-a dreptul. I-au înșirat pe toți de-a lungul unui culoar, unde au stat cam trei ore. Maria a înțeles că, dacă nu vine acolo, i se ia pensia sau ajutorul pe care-l primește.

Cred că înainte de-a învăța să facem bine, trebuie să învățăm să nu facem rău. Și să fim conștienți că un om cu o astfel de suferință poate fi recuperat. Poate redeveni la fel. Își poate relua viața. Poate face multe alte vieți fericite. Important este însă să înțelegem că se poate. Căci da, se poate.