Dacă e să tragem o concluzie din Legea Vaccinării, aflată în circuit de avizare, atunci vorbim despre faptul că vaccinarea nu este obligatorie. Cel puțin așa înțelegem din declarațiile ministrului și ale purtătorilor săi de cuvânt. De fapt, singurul lucru care pare obligatoriu este că părinții copiilor, cei care nu vor vaccinarea, trebuie să se prezinte la cursuri de informare.

De asemenea, în școală nu se va putea intra fără actele care atestă vaccinarea sau formularul completat cu decizia pe propria răspundere că părinții nu sunt de acord cu vaccinarea. Formularul se obține, înțeleg, după participarea la cursurile cu pricina. Dacă nu mergi la cursuri, atunci plătești amenzi.

I-am întrebat pe cei de la Ministerul Sănătății de ce nu au făcut vaccinarea obligatorie. ”Pentru că ar fi pornit o imensă dezbatere publică”  a fost răspunsul pe care l-am primit cu sinceritate. Și aici le dau dreptate. Cred că dezbaterea ar fi fost mai mare decât campania electorală. Ar fi fost campania electorală și Cioloș nu riscă acum. Cred c-ar fi fost mai ceva decât cea cu familiile tradiționale. Apropo, sper c-ați remarcat abilitatea cu care CCR împinge aici o decizie  în afara alegerilor.

Adevărul este că guvernul Cioloș a ratat fereastra de oportunitate. Vaccinarea obligatorie s-ar fi putut face și propune undeva în urmă cu șase luni. Așa c-a luat o decizie lipsită de curaj și care nu rezolvă mai nimic. Cred că o parte dintre vaccinuri trebuie să fie obligatorii. Nu cred, de exemplu, că poți evita vaccinul anti-poliomielitic. De fapt asta e procedura în mai multe state. Sunt câteva vaccinuri care se fac obligatoriu, după care toată lumea începe un proces de negociere. 

Nu cred că respectivele cursuri vor rezolva mare lucru. Deși merită încercat și urmărit. S-ar putea ca multă lumea să ia cunoștință și cu altă realitate. Uneori poți fi surprins cât de bine reacționează oamenii la cineva care le răspunde la întrebări.

Altfel, dezbaterea asta nu e ceva care ne definește pe noi, cum tot văd pe internet. Discuția asta se poartă de vreo două sute de ani. Și peste tot în lume. Primii care au pornit-o au fost americanii. Ei au introdus elemente ale vaccinării obligatorii. Boston a fost primul oraș care a introdus vaccinarea obligatorie în 1827. Pas cu pas au făcut-o și alte state, în ciuda unei opoziții dure cu care s-au confruntat.

O opoziție care a avut real succes. De exemplu, la Chicago în 1893, în ciuda vaccinului obligatoriu, doar 10 la sută dintre copii erau vaccinați. În 1922, americanii au ajuns prima dată cu vaccinarea la Curtea Supremă de Justiție. Deciziile acesteia sunt obligatorii. Curtea a decis că o școală poate avea dreptul de a nu primi un copil, dacă nu este vaccinat. Însă, doar în 1979 americanii au ajuns la o rată a vaccinării de 90 de procente. Dar asta după cea mai groaznică epidemie de poliomielită.

O imagine mult mai complicată a oferit Brazilia în 1904, acolo unde epidemia de varicelă a dus la vaccinări obligatorii, dar și la revoltă în Rio. Revoltă care s-a lăsat cu confruntări armate și medici care făceau injecții cu forța. Revolta a fost organizată de opoziția politică a acelor vremuri, iar unul dintre argumentele folosite era că femeile trebuiau dezbrăcate pentru vaccin.

Fiecare dintre țările europene a trecut la rându-i prin diverse frământări. Și nu există sisteme unitare. Ba. mai mult, unele state lasă la latitudinea provinciilor deciziile legate de vaccin. Aveți aici o listă a țărilor lumii și a modului în care procedează. 

Nu cred că actualul guvern are curaj să facă părți ale vaccinării obligatorii. Nici vorbă să o extindă. Dacă a hotărât însă să se ocupe de educație este măcar un prim-pas. Până la înțepătură, statul are această obligație. Să le spună oamenilor de ce o face. Pentru că, realmente vorbind, nimeni nu a făcut-o până acum. Știai că trebuie să o faci și gata. 

Și ce să invoci ca să nu te duci la curs? Că nu vrei? Că nu poți? E un lucru mic pe care poți să-l faci pentru tine, dacă nu ai rea voință.