M-am uitat aseară la dezbaterea Igor Dodon-Maia Sandu, dezbaterea finală pentru președinția Republicii Moldova. Și m-a durut sufletul să văd o fierătanie a istoriei ca Dodon strigând, țipănd și amenințând în fața poporului său. Ba, mai mult, să văd momente în care a dominat ușor, cu tupeu de rachet rus. Cu tupeul ăla care te lasă cu gura căscată, când ești un om de bun-simț.

Nu poți să crezi că unul care are toate păcatele pe cap și închină propria țară Rusiei poate să aibă atât de mult tupeu. ”Eu îi respect chiar și pe români”, a spus el într-o română neaoașă. Ca și cum limba pe care o vorbește este una străină. Multe cozi de topor și pe la ei.

Maia Sandu s-a bătut admirabil și i-a răspuns pe măsură. Mult mai clară la minte, mult mai hotărâtă și mult mai bărbat decât unii de pe aici. Nu o să uit multă vreme ce-a spus: ”hoții de aici și hoții de dincolo ne împiedică să trăim bine împreună.”

Și nu pot să-i nu-i dau dreptate. Cu politicieni mai buni, mai hotărâți și mai curajoși poate problema celor două Românii ar fi fost demult rezolvată. Dar hoții noștri și ai lor s-au unit în toate fărădelegile posibile cu un singur rezultat cert: ambele țări și-au trimis popoarele peste hotare să se unească acolo, în Spania sau Italia.

Eu datorez enorm Chișinăului. În anii lui Ceaușescu, când nu mai aveai niciun mijloc de informare, Chișinăul mi-a dat limba română, poeții săi, cântăreții săi și a deschis ferestrele spre lume. Așa au fost vremurile. Chișinăul era mai liber și mai demn decât Bucureștiul. Mă bucur că l-am văzut acolo, alături de Maia Sandu, pe Nicolae Botgros, lăutarul care ne-a unit de o mie de ori până acum.

Cred că Moldova e parte din România. Cred că acolo e parte din poporul nostru. Nu suntem pregătiți să facem acum unirea. Poate nici în zece ani. Moldova, cu toate tarele sale este o bombă cu ceas. Dar unirea asta trebuie făcută. Și trebuie să muncim pentru ea. Pas cu pas, cetățean cu cetățean. Pentru că niciodată nu-i lași pe ai tăi în urmă.

Dezbaterea aici.