Sâmbătă după-amiază, petrecere de copii. Al meu se strecoară discret pe lângă mine și-mi spune: „crezi c-aș putea să rămân peste noapte la Vlad?” ”Păi, te-a invitat cineva?” ”Da. Și Vlad ar vrea să rămân, ca să desfacem cadourile”
Și părinții lui Vlad vor. Desigur, știu și ei că este mai ușor cu doi decât cu unul singur. Până la urmă se adună trei băieței care petrec o seară împreună. Trei băieței care tânjesc să petreacă o seară împreună.
Să povestească, să tragă cu pistoalele, să scoată toate jocurile și toate jucăriile și să încheie seara cu un film de groazăăăăăăă. Își pun pătura în cap și încearcă să treacă de frica de zombie, dar nu reușesc prea multe secvențe.
I-am găsit de dimineață cu pistoalele în mâini și continuând să ridice o casă pe dos. Despărțirea e complicată. Copiii noștri nu au frați, joaca în doi sau în trei este o excepție.
”Îți dai seama”, spune gazda noastră, ”Vlad nu se joacă aproape deloc afară.” ”Nici Vladimir”. Copiii crescuți în mijlocul Bucureștiului nu știu ce însemnă să te joci afară. Copiii noștri nu știu ce înseamnă să ai o gașcă. Întâlnirile lor de joacă se petrec la inițiativa părinților.
Prietenii lor vin de fapt dintre copiii prietenilor părinților. Mediu lor de joacă este strict controlat. Lor le lipsește o parte importantă s personalității, cea a experimentului social. Noi am încercat-o în fel și chip.
Gașca dintre blocurile noastre era uriașă. Ne adunam cu zecile. Aveam o grămadă de jocuri și puteam să batem mingea la nesfârșit. Uneori plecam către marginile orașului și lipseam câte o zi întreagă. Nu se terminau bine expedițiile astea întotdeauna. Fără telefon mobil, mamele noastre ne zăpăceau când ne prindeau
Cred că de fapt asta este cea mai tare experiență a copilăriei noastre. Acolo înveți binele și răul. Acolo ți-o mai iei, dar mai și dai. Tot cu gașca de la bloc înveți să stai la primire, înveți să nu iei prea în serios când se râde de tine și înveți cât poți să întinzi coarda în relația cu alții. Înveți umilința, toleranța, sărăcia și bogăția în formele ei.
Vladimir nu a fost astăzi afară. Și-a petrecut toată după-masa între teme și calculator. Și chiar dacă a fi ieșit afară nu ar fi avut ce să facă de unul singur. Afară, aici, este o stradă pe care trec mașini. Nu avem un parc în apropiere. Nu avem un parc în care să se ducă de unul singur. Și dacă ar face-o, am sta cu inima în gât.
Dacă mergem undeva ne întreabă direct: ”vin și părinți cu copii?”. Uneori mă întreb dacă nu cumva suferă de singurătate. Și dacă nu singurătatea asta este cea care îi împinge înspre calculator și nu invers ca până acum, că electronicele sunt cele care îi îndepărtează.
Poate suntem o excepție. Poate este doar o problemă în zonele urbane mari. Sigur este însă o problemă la care eu nu am răspuns acum. Poate atunci când va mai crește va rezolva el problema asta.
Primește notificări prin email atunci când am lucruri importante să îți transmit!
Locuiesc la tara,langa Constanta si
vreau sa va spun ca avem aceeași problemă,copiii nu se mai joacă împreună,stau pur si simplu in casa!Îmi rog copilul să iasă afară,sa ne jucam,dar mă lovesc de refuzuri categorice
Asa e.
Ideal ar fi sa aiba colegii de scoala in apropiere, asa se mai vad.
Sau ( daca stati la bloc ) sa se joace cu vecinii.
Nu, nu sunteti o exceptie. M-am regasit in textul dumneavoastra, am revazut comportamentul fiului meu in descrierea comportamentului fiului dumneavoastra, si DA !!! lipsa gastii de bloc ii impinge catre calculator, pentru ca nu au si nu stiu sa faca altceva, nu au cu CINE… este atat de trist, voiam sa experimenteze si el macar o parte a copilariei mele, acea parte in care apaream invariabil in gasca de la bloc…este atata singuratate in sufletul copiilor nostri
Eu zic ca ideal ar fi ca cei mici sa aiba acces la calculator si tv doar dupa o varsta si doar la sfarsit de saptamana. Se poate, o spun din experienta, parintii din comoditate ii lasa in fata mijloacelor media.
De acord cu Mihaela.
In timpul saptamanii, multi copii sunt la programe after-school sau gradinita pana seara la 6 cand revin cu parintii acasa si deja incep pregatirile pentru ziua urmatoare. In weekend insa, parintii sunt prea ‘ocupati’ sa iasa cu copiii afara sau prea speriati sa-i lase singuri intre blocuri, asa ca, toti acesti copii isi petrec timpul in casa cu ‘prietenii’ lor : calculator, televizor sau tableta.
Noi stam la curte si constat uneori, ca nici copiii mei nu au cu cine sa se joace dintr-un motiv simplu: cand il striga pe baiatul vecin sa iasa afara, le spune ca tocmai se juca pe calculator. Din fericire, mai exista si copii carora parintii le restrictioneaza accesul la electronice (cum le spun eu generic) si isi gasesc totusi parteneri de joaca.
Depinde doar de noi, parintii lor, sa le redam copilaria atat cat putem.
fiica-mea, cit a locuit in Bucuresti, avea un parc intre blocuri (undeva pe linga Pta Muncii), frumos amenajat, pt care toti locatarii plateau o firma de paza permanenta, iar copiii puteau sa se joace afara ca „noi, pe vremuri” … presupun ca si acum, acolo, e la fel … sper!
Idealul de a avea o „gasca” spune totul despre educatia si calitatea ta de baiat de cartier. Jalnic
Chris: cred ca „jalnic” este doar comentariul tău. Chiar nu poți înțelege oare la ce se referă textul?… Bizar.
„Mai putin decat un detinut”, nu „ca”…
Cris, comentariul tau spune totul despre nivelul tau de inteligenta. Nici macar un text atat de simplu nu ai fost in stare sa intelegi. Jalnic.
Singura solutie pentru a-i ajuta sa se joace afara este sa le gasim copii care cauta la randul lor alti copii cu care sa se joace … afara. Asta e. Suntem parinti in era digitala.
da’ parcurile ce au? sunt acolo destui copii