Am fumat până am ajuns pe masa de operație. Nu am fumat mult, nu eram înrăit. Dar fumam la o cafea, fumam când mă întâlneam cu prietenii, fumam la un șpriț. Puteam să și stau însă fără țigară. Dar toată lumea fuma în jurul meu, așa că oricum nu conta.

Am fumat chiar și înainte de-a ajunge la spital, în noaptea cu pricina. Era forma mea de relaxare după o zi lungă. Nu știam că am o problemă a sângelui pe care țigara o potențează. Și cred că dac-aș fi știut, tot nu i-aș fi dat o mare importanță.

Sunt vremuri în care te crezi invincibil și probabil că sunt segmente în care și ești. Oricum și viața noastră arata ca într-o reclamă de țigări: fast&furious. Am avut timp să meditez anii ăștia la ceea ce mi s-a întâmplat. Să rememorez și să pun câteva întrebări.

M-am întâlnit cu țigările prin liceu. Se vindeau la bucată, la 100 de metri de școală. De fapt, se vindeau la bucată oriunde. Primul preț al unei țigări era de 50 de lei. Nicăieri unde intram nu exista o limitare sau o delimitare a țigării. Se fuma peste tot. De la baruri la birouri, la cabinete medicale, la cancelarii, dar cumva din respect se fuma în fața școlii, nu în curtea ei.

Seara, când reveneam dintr-un club sau pe unde mai mergeam, trebuia să trec prin camera alor mei că așa era apartamentul de două camere. Doar dimineața realizam cum miros. Și acum, după atâția ani, mă trăsnește mirosul acela greu. Casa se umplea de fum, hainele nici ținute afară nu-și reveneau, trebuiau puse la spălat imediat ce veneai de la o petrecere. Camera, pernele, covoarele se umpleau de tutun ars.

Cârciumile tinereții noastre erau mici camere de gazare. Toată lumea fuma până la întunecare, nori albaștri pluteau peste mese, chelnerii se îngălbeneau de atâtea țigări, iar dacă ieșeai la aer tot pentru fumat ieșeai.

Este uimitor că această stare de fapt a ținut un sfert de veac. Este uimitor că am putut fuma peste tot în toți acești 25 de ani. Este uimitor că imaginea liceului meu am regăsit-o iarna trecută într-o cârciumă cu oameni foarte tineri, înainte de-a intra în vigoare legea anti-fumat.

Brusc, m-am întors în timp. Aceleași lumini lipsă, aceleași grupuri strânse lângă un suc sau o bere, același vacarm, aceleași fețe tinere de abia văzute prin norii de fum. Aceeași întoarcere acasă, mirosind îngrozitor. Diferența a făcut-o însă faptul că nu am mai stat în acel loc. 20 de ani mai târziu nu mai trebuie să fac parte din peisaj cu orice preț. Știu că, dacă nu-mi place ceva, pot să plec. Știu că prietenii mei îmi vor fi alături, chiar dacă jumătate de oră nu mai stăm împreună din cauza fumului. Știu că mă leagă de ei mai multe lucruri decât fumul de țigară.

Am testat asta și în lunile trecute, câtă vreme a funcționat cu adevărat o lege care îi protejează pe nefumători. Căci despre asta e vorba. Legea care a intrat în vigoare în primăvară le dă dreptul și altora să facă altceva. E dură? Desigur. E nedreaptă? Aproape. Dar dacă un singur om merită protejat pentru că nu fumează, atunci este o lege eficientă.

Doar că, spre uimirea mea, această lege este pe cale să fie lovită în punctele sale esențiale chiar din Comisia de Sănătate a Senatului. Repet, chiar din Comisia de sănătate a Senatului. Acolo senatorul Florian Popa, fost rector al Universității de Medicină a depus trei amendamente care recalifică spațiul public.

Atenție, nu le-a depus la legea care se ocupă de locurile și de spațiile de fumat, ci la o lege de aplicare a unui directive europene pentru etichetarea și vânzarea produselor de tutun. Adică a găsit portița din dos prin care să săvârșească lucrurile.

Drept urmare, spațiu public închis este ”orice spațiu înconjurat de pereți.” Ce te faci însă dacă pereții au și ferestre? Mai poate fi considerat acesta un spațiu public închis? Dar dacă are un perete mobil care poate fi înlăturat din când în când? Se mai poate fuma sau nu acolo? Măcar două probleme care în România vor fi interpretate de la caz la caz.

Dar asta nu e tot. Un amendament dă posibilitatea să se fumeze în ”spații separate, complet izolate și inscripționate special.” Adică, de ce nu? De la intrarea până la camera din spate a unui restaurant.

Cu alte cuvinte, dacă aceste amendamente vor fi adoptate, practic se va putea fuma în orice spațiu public (în afara locurilor de joacă, mijloace de transport în comun și locuri de muncă) care nu are “pereți de jur împrejur” dacă acesta este “izolat” și proprietarul îl inscripționează ca “spațiu pentru fumat”

Dar, stai! Nu cumva tocmai asta era situația de acum șase luni? Nu cumva tocmai ne întoarcem la vechea legea, cea care s-a dovedit atât de ineficientă? Nu cumva refacem toate condițiile ca în starea de corupție din România să nu se mai aplice nimic?

Nu cumva cei doi nefumători din încăpere vor ajunge să fie ei cei izolați în camera din spate? Foarte probabil. Ori ce și-a propus această lege este tocami să-i protejeze pe ei. Dreptul la fumat nu este un drept prevăzut în lege sau în constituție, ca atare.

Există dreptul la opțiune, dar care se poate manifesta în limite în care nu lezezi drepturile celorlalți. Adică fumatul se poate opri în secunda în care cineva îți spune să faci asta pentru că-l îmbolnăvești. Iar dreptul la sănătate este prevăzut explicit.

Opțiunea funcționează și pentru cel care nu vrea să fumeze, nu numai pentru cei din jurul lui care o fac. De ce-a fost nevoie să se meargă atât de departe? Pentru că 25 de ani, legislația anti-fumat nu a fost respectată, a fost o făcătură și pentru că fumători sau nefumători, aveam responsabilitatea pentru cei care urmează. Amendamentele au trecut de Senat, au trecut și de Comisia de buget din Cameră, acum se îndreaptă în viteză spre sănătate și juridic și pare să capete tracțiune pentru un vot favorabil în plen. Ori, nu putem să ne mai întoarcem.

Și eu care am fumat și voi care fumați cred că suntem de acord că este un obicei de care copiii noștri se pot lipsi. Nu cred că vreunul dintre voi militează pentru chestiunea asta. Nu cred că vreunul dintre voi o să-și mângâie copilul pe cap și o să-i spună: ”fumează, tată!”

Iar ce s-a întâmplat până acum în România a încurajat acest lucru. Dați-le certitudinea că sănătatea este opțiunea corectă, că locurile lor de distracție sunt libere de fum, că pot face opțiuni fără să fie presați. Dați-le acest drept pentru că știți că, de fapt, nu o să vă lăsați de fumat decât atunci când vreți voi, chiar de s-or mai adopta încă trei legi. Dar pe asta lăsați-o să trăiască.