Îl mai știți pe ălă cu bormașina de la Mercador? Eu cred că era vecinul meu la bloc. Nu l-am văzut niciodată pe acolo, dar îl suspectez că se ascundea. Ideea e că în blocul nostru, periodic, dimineața sau la prânz, pornește o bormașină.  E sfredelitoare. Dacă stai în dormitor, pare că vine din bucătărie. De acolo însă sunetul se mută în sufragerie.

L-am urmărit de câteva ori și sfârșesc cu senzația că e lângă mine, că aș putea să-l pipăi, dar că el nu e real. Sunetul e însă atât de palpabil, încât nu te auzi cu cel de lângă tine. Îți trece prin creieri și uneori se încăpățânează să rămână acolo. Jur că l-am căutat. Am mers sus, jos și nu dau de el. De vecin, vreau să zic. Că sunetul e bine-mersi.

Uneori am impresia că e, în fapt , un sunet al blocului pe care îl emitea așa, să ne arate că există. Bona copilului îmi spune: ”Eu așa bloc încă n-am văzut. Mai rar cum se dă cu burghiul la voi”. Jur că-mi vine să pun muzică ca să aibă de ce să mă terorizeze.

Altminteri, suntem oameni cuminți. Nu facem chefuri, nu dăm paranghelii. Se mai face câte un grătar jos, la garaje, dar oamenii nu deranjează pe nimeni. Ba mai mult, dacă ești politicos, capeți un mic, un pește, un pahar de vin, ce se dă pe acolo.

Acustica blocului nostru e însă ceva cu totul deosebit. De aia burghiul acela se aude ca și cum ar fi viu. Problema constă în faptul că blocul e de beton, din plăci, cu mult fier. Cine l-a făcut, nu și-a mai bătut capul cu izolații interne sau externe. Mă uit de afară și sunt locuri pe unde o pisică ar putea intra fără aprobare. De asta ne auzim așa bine între noi, mă gândesc.

La un moment dat , eu însumi am avut de dat o gaură. Am chemat muncitorii și știind ce va urma, am fugit de acasă. La întoarcere m-a așteptat un comitet. Recunosc, era o gaură mare.

Burghiul e o chestiune firească pe care eu totuși o înțeleg și pot să o admit până la un punct. Nu ne punem toată ziua mobile, hote și alte drăcii.

Problema e că Ceaușescu chiar ne-a pus să locuim în comun. Eu știu când vecina de sus face șnițele și-mi face poftă. Ciocanul ălă de bătut carne e inconfundabil. Când scapă cineva ceva pe jos, zici că l-a scăpat la un metru de noi. De câteva ori ne-am și ridicat de pe unde eram, ca să vedem ce-a căzut.

Tot așa am aflat că vecinii noștri se spală de două ori pe zi, ceea ce foarte bine, ba la un moment dat, am auzit sunetele evidente ale unei partide de amor. Patul lor era chiar lipit de al nostru. Ne despărțeau cinci centimetri de moloz. Au fost gemete, strigăte și lovituri de tăblie în perete, mă rog știți voi.

Există însă un sunet care, indiferent de bloc, izolație sau an de construcție, pătrunde prin orice perete spre ureche. E întâlnirea dintre jetul subțire și galben cu apa vasului de veceu. Nu știu ce o fi așa special în sunetul ăsta, dar e clar că e făcut să atragă atenția și să-i înștiințeze pe toți cei din jur că se întâmplă.

Prima dată l-am auzit în blocul de garsoniere unde am stat la începutul anilor 2000. Știam acolo cu precizie, cine și la ce oră face pipi. Bloc de pensionari,  evenimentul cu pricina se întâmpla și noaptea. În liniștea cartierului, de deasupra sau din lateral sunetul venea nemilos spre noi întrerupând cale de câteva zeci de secunde orice activitate casnică. Curios, apa trasă se aude muuult mai rar.

Cel mai recent l-am auzit în apartamentul unde mai fac acupunctură. Când pune ace, chinezul meu le cere tuturor, ”liniște domnu’, liniște”… Și în liniștea asta, întins pe patul alb, în camera complet albă, doar în chiloți (și ei albi), în căutarea unei Nirvane vindecătoare, l-am auzit din nou venind. Cred că era deasupra. Cu ochii în tavan, m-am așteptat, cale de o secundă , ca în loc de vindecare, să primesc câțiva stropi de trai în comun.

Și de câte ori o să-l mai aud pe unul spunând că ”Ceaușescu ne-a dat case”, o să-i spun că ni le-a dat ca să facem pipi împreună.