Mă învârt de mai bine de o lună pe la Fisc. Am făcut o firmă și am început niște socoteli, pe de-o parte, iar pe de altă parte am închis alte socoteli, ca persoană fizică. Așa că e musai să treci pe acolo în persoană.

Am depus câteva acte la începutul anului și  mi s-a cerut să vin peste o lună ca să iau o rezoluție. Zis și făcut. Am venit și am stat cuminte la coadă 45 de minute . Nu era multă lume, dar o domnișoară avea un dosar complicat. Procedura e aceeași, o știți.

Te apleci un pic la gemuleț și stai așa pe vine, ca să poți discuta cu doamna. Îi mai spui tu, ea îți mai explică de dincolo de gemuleț, mai pleacă, mai vine. Doamna este chiar amabilă de data asta. Îi explică domnișoarei ce are de făcut, îi aduce acte. Noi stăm cuminți și așteptăm.

La mine, și mai simplu, doar trebuie să-mi aducă o hârtie care atestă că am încheiat o periodă de colaborare cu fiscul. Cât pleacă doamna, fac poza de o vedeți. Cutii cu mii de hârtii sunt întinse peste tot. Rafturile sunt de prin 1980, scaunul este o piesă antică. Musai că trebuie să fie o pernă pe el. Am văzut așa ceva prin unități mililtare. Furnirul acela se mai punea doar pe acolo. Hainele se amestecă cu dosarele și moț peste toate e o coajă de calculator.

Nu e firesc ca oamenii de aici să lucreze așa. Statul român ne umilește la un loc. Și pe ei și pe noi și ne enervăm împreună. Camera aia îmi dă altă impresie despre Fisc.

Doamna se întoarce cu hârtia care arată că treaba e gata. ”Aveți decizia”, îmi spune. ”Dar trebuie să mai depuneți un formular.” Păi nu l-am depus?””Mai trebuie unul, pe luna asta”. ”Păi nu am făcut niciun venit, nu am nicio încasare.” ”Tot trebuie, îl puneți așa pe zero.”” Dar ce rost are să pui o hârtie pe zero?” ”Ca să nu luați amendă data viitoare.”

Și brusc îmi pică fisa. Statul român mă consideră un posibil infractor. Nu-mi dă nicio prezumție de bună-credință. Trebuie să o dovedesc. Orice factură, decont sau alt act aș fi făcut, ar fi apărut mai devreme sau mai târziu pe radarul lor. Dar, nu, tu trebuie să dovedești nimicul.

”Doamnă, pot să o trimit prin poștă sau ceva?” ”Nu, trebuie să veniți personal. Și cu CD-ul ”

Și atunci mi-a trecut toată mila. Camera aia a căpătat sens. Numai așa, haotic, aglomerat, înghesuit, fără coadă și fără cap poate arăta locul de reprezentare a unui sistem care își hărțuiește cetățenii. Când și-or face ordine în gândire, în cap, în felul de a vedea sisteme limpezi și în folosul tuturor, camerele alea or să arate omenește. Până atunci ei stau în dezordine și noi pe drumuri.