Herning este un oraș aproape deprimant. Case pătrate de cărămidă deasupra cărora în trei zile nu am văzut cerul albastru. Mica stradă pietonală are agitația unei duminici dimineață în București, deși este la ora marii petreceri. În fața barurilor, într-un soi de ghivece, ard focuri deschise care îi încălzesc pe fumători. Lumea este mai curând liniștită, cu excepția norvegienilor care sărbătoresc cu chiote.

Fetele au fost invitate la banchetul oficial, un amestec de costume, treninguri și rochii de seară. Dar ceva mai târziu li s-au alăturat câtorva suporteri români care sărbătoreau în cel mai vesel pub din oraș. Li s-au alăturat este un fel de-a spune. Au intrat, au salutat și au plecat, în admirația generală a norvegienilor care umpleau la refuz locul. Româncele sunt super-staruri și au fost supuse unei ședințe foto ad-hoc.

Staff-ul naționalei a mai rămas cale de o bere la discuții cu lumea. Norvegienii care dominau locul au stat la coadă să facă poze cu Tomas Ryde, apoi i-au luat la rând pe oficialii noștri să-i descoase. Petrecerea s-a transformat pe alocuri într-un seminar de handbal, la care s-a instaurat stupoarea când au aflat că în România sunt doar 5 mii de jucători legitimați.

”Păi din 5 mii ați strâns o echipă de bronz?”  Unul dintre cei de la masă era antrenor la o echipă de liga a treia în Norvegia și era absolut siderat de ce afla: de baza de selecție, de banii alocați, de luptele interne.

Toți oficialii pe care îi vei întâlni la CM de handbal îți vor spune însă cu certitudine un lucru: România are cele mai bune jucătoare din lume. Și atunci unde se face diferența?

Nu poți să iei titlul mondial dacă la edițiile anterioare ai fost locul 9 sau 11. În sport performanța nu apare din senin, nu e vârful unui grafic care brusc sare în sus. Totul se construiește cărămidă cu cărămidă. Trebuie ca ediții consecutive să te afli în zona medaliilor, până la cea supremă.

Este necesar să ai un sistem care să ofere în permanență jucătoare. Este necesar că acesta să ofere o unitate de gândire. Trebuie să accepți că alții sunt deja mai buni ca tine, să aduci oameni și metode din afară. Trebuie să știi că psihicul jucătorului a devenit la fel de important ca fizicul său.

În loc să țipi că Ryde nu vorbește la time-out-uri ai putea întreba de ce nu o face. În loc să spui că fetele trebuie disciplinate, poate încerci să afli de ce le tratează cineva ca pe niște sportivi profesioniști ajunși la vârsta de 30 de ani.

Și în primul rând trebuie să accepți schimbarea. Numirea lui Ryde a făcut lucrurile acestea, dar nu este de ajuns. Metodele sale trebuie duse mai jos, prezentate, alți specialiști trebuie să i se alăture.  România a ajuns la performanța de azi cu un buget de 1,8 milioane de euro. Ungaria are 20 și un program olimpic special.

Și ar mai fi ceva, trebuie regândită dimensiunea diplomatică a sportului. Ani de zile trebuie să reconstruiești sistemul de relații pe care l-ai pierdut, Un înalt oficial îmi spunea aseară că ”știi și tu că Norvegia este acolo pentru că face tot ce trebuie făcut”

Altminteri, în ciuda bucuriei, în delegația română este un sentiment de amărăciune.  Sportiv, fetele au fost la nivel de aur. Toată lumea știe că medalia asta ne-a fost luată. ” De câte ori ne văd în hotel norvegiencele pleacă ochii. Au un sentiment de jenă. Pe teren ele știu cel mai bine care este adevărul. Și acum știu clar că au fost sub România”.