Mi-am petrecut seara de vineri alături de prietenii mei din Germania la un fel de sărbătoare de final de școală a copiilor lor. Nu era serbarea oficială, ci una lejeră în care părinții și elevii își luau ”la revedere” unii de la alții, după ce au petrecut patru ani împreună. În Germania, școala primară este despărțită de cea secundară, așa că era ultima dată în care se vedeau în această formulă. Potrivit tradiției, oamenii au făcut un grătar în curtea școlii, iar copiii și-au petrecut ultima seară de elevi dormind în fosta lor clasă. Cei bătrâni au avut dreptul la mai multe pahare de șampanie în care se puneau căpșuni. Mainz-ul este capitala șampaniei în Germania și e chiar bună.

Drept urmare am avut parte de o prezentare a școlii, dar și de numeroase povești privind sistemul de învățământ german. Ce am aflat interesant:

Școala era una de cartier, dar a unui cartier cu locuitori din partea superioară a clasei mijlocii. Părinții sunt diverși manageri de multinaționale sau companii importante din zonă. Mulți dintre ei, expați sau cu familii mixte, pentru că petrecuseră ani în străinătate. Printre ei se aflau spanioli, francezi, coreeni, ruși sau ghanezi. Prietenii mei spun că această întâmplare, a adunării mai multor nații într-o singură clasă, e cel mai bun lucru care i s-a întâmplat copilului lor. Multiculturalitatea te face să gândești mai bine.

La școală pot veni doar copii din cartierul cu pricina. Iar cartierul este unul mai bogat, cu prețurile caselor mai ridicate. În Germania nu există posibilitatea de a duce copilul la altă școală primară decât cea de care aparții. ”E aproape imposibil să duci copilul în altă parte”, îmi spun prietenii mei. Așa se face că, în momentul în care în Consiliul Local trage granițele zonei de care aparține școala, știe exact cui va da acces acolo. Într-un fel, statutul social te duce sau nu la acea școală, deși Germania se laudă cu o bună politică de incluziune. Printre casele cartierelor bune sunt presărate diverse blocuri sociale, dar, când se împart străzile pentru școli, poți să pui mână în foc că acei copii nu vor nimeri la școala cea mai bună. ”Așa funcționează sistemul de clase german”, mi se spune.

Școala nu e foarte mare, dar are sală de sport, teren de sport și mai multe locuri de joacă. Caracterul exclusivist este dat și de faptul că nu sunt mai mult de două clase pe an. Dincolo de procesul clasic de învățare, școala germană te surprinde cu lucrurile ”altfel” pe care le face. La final de generație copiii au construit o casă a insectelor dar și o grădină cu toate plantele aromate dintr-o bucătărie. Proiectul le aparține, de la desenul pe hârtie până la punerea în practică.

Nu e la nelalocul lui ca să oprești cursurile și să te duci la săniuș, dacă este o zi cu zăpadă bună. Carnavalurile, participarea la tot felul de povești, la piese de teatru sunt la ordinea zilei. Școala nu e musai despre învățat, ci despre comunitate, participare socială și cunoașterea lumii.

Majoritatea copiilor din clasa mijlocie studiază un instrument muzical sau două. Nu pentru că Germania ar fi o națiune de cântăreți.  ”Motivele sunt  disciplina și lucrul în echipă”. Pentru că nu vorbim de cursuri opționale, ci obligatorii pentru care primești notă și e posibil să nu treci clasa. Și atunci îți trebuie disciplină ca să repeți câte o oră în fiecare zi.  ”Iar peste ani o să vezi că este și o foarte bună formă de relaxare.”

De la școală primară, copiii pleacă spre școlile secundare, fie ele private sau de stat. Cam de pe la vârsta asta încep specializările. Cea mai bună școală din Mainz este cea catolică, dar acolo trebuie să fii membru înscris și plătitor al comunității. Asta înseamnă o sumă anuală frumușică, exprimată în procente din ceea ce câștigi. Copilul prietenilor mei merge într-o școală de stat, cu specializare umanistă, axată pe limbi străine și cu o tradiție de, atenție, 700 de ani. Drept urmare, va învăța, printre altele, latina și nu ca opțional.

La finalul serii, învățătoarea, care i-a însoțit patru ani, a primit un album tipărit cu fotografii și gânduri de la toți puștii săi, iar ea a împărțit șampanie la toată lumea. Cu puțină vreme înainte de pensionare, a fost prima oară când nu avea să doarmă pe jos în clasă alături de copii. ”Am îmbătrânit prea tare pentru asta”. Unul dintre părinți avea săi culce pe cei 20 de copii, dar nu înainte de a organiza un joc de-a v-ați ascunselea cu lanterne în toată școala cu luminile stinse. Aflu cu ocazia asta, că toți copiii au câte un sac de dormit și nu de acum, ci de ani buni. E parte din tradiția de  familia să înveți copilul să doarmă și în condiții nu dintre cele mai bune.

Și, da, se bea bere destulă, în această ocazie cred că două sau trei ligheane cu sticle mici de trei sute. Iar grătarul este un model de eficiență: pus pe pirostrii și dotat cu scripete pentru a-l apropia și îndepărta de foc. Îmi dau seama la sfârșit că asta ține loc de celebru banchet unde ai noștri nu știu cum să se maturizeze brusc.