Acum că am împlinit nouă ani, trebuie să purtăm și această discuție dificilă. Vladimir nu merge nicăieri neînsoțit. Nici la colț, nici la magazin, nici afară în spatele blocului, darămite la școală, cum făceam noi pe vremuri. Nu pentru că nu și-ar dori. Omul și-a exprimat dorința de mai multe ori, dar lipsește încrederea din partea noastră. Sunt convins că s-ar descurca, dar parcă nici nu-ți vine să-l lași singur.

Pericolul nu e clar identificat, dar ar putea fi orice, de la șoferii nebuni, la câinii liberi sau oamenii răi. Când eram de vârsta lui mergeam singur la școală, îmi pregăteam masa dimineața, o încălzeam la aragaz pe cea de prânz (ah, ce părinți nebuni!) și mergeam cu sportul zile întregi în deplasări, doar cu un singur profesor. Și deși am făcut toate lucrurile astea, nicio secundă nu mi-a trecut prin cap că Vladimir poate face ceva singur. Iar în fața noastră se deschid două căi.

Prietenii mei din Germania au o abordare foarte simplă a situației, la fel ca părinții noștri în epoca lui Ceaușescu. Copilul lor merge singur la școală, la orele de engleză sau în parc la joacă. Tot el este cel care merge dimineața să cumpere pâine. De ceva vreme și-a extins aria de acoperire prin folosirea bicicletei. Pleacă până la un parc la o distanță de câțiva kilometri cu bicicleta. Acolo se adună toată puștimea cu chef de distracție. Supravegherea se face empiric prin rețeaua socială a mamelor.  Ele află tot, știu tot, împărtășesc unele altora și restricțiile se stabilesc de la distanță. Întreg sistemul este construit astfel încât copiii să fie liberi și mai ales responsabili. Din această toamnă, puștiul va merge singur la școală cale de 20 de minute, folosind rețeaua de transport în comun.

De partea cealaltă, avem sistemul american despre are puteți citi mai multe pe acest blog. Cazul familiei Meitiv este celebru în America. Danielle și Alexander au fost acuzați de neglijență de autoritățile locale pentru că și-au lăsat copiii să vină pe jos din parc acasă. Nici măcar asta nu a fost marea problemă, ci faptul că, găsindu-i pe stradă, autoritățile au reținut copiii vreme de trei ore, fără a spune nimic părinților. De fapt, acesta a fost momentul de maximă disperare, pentru că nu au știut nimic de ei.  După care au urmat lupte cu avocați, bani cheltuiți aiurea și oprobriu public pentru că și-au lăsat copiii pradă răufăcătorilor. Au câștigat procesul pentru că au dat de un judecător cu scaun la cap.

Nu cred că în România se poate întâmpla așa ceva. Statul nu e capabil să se ocupe de copiii care au cu adevărat nevoie, darămite de cei care merg singuri la școală. Dar libertatea copilului e o problemă complicată pentru toată clasa mijlocie din orașele mari. Sunt convins că o grămadă de copii din România se descurcă de unii singuri, dar în lumea în care mă învârt eu chestiunea asta nu se întâmplă. Cu ce efecte, nu mi-e clar. Tot ce văd deocamdată este un București care dimineața și la prânz e plin de mașini cu părinți și bunici pe post de valet. Și așa am o temere că asta e doar o fațetă a modului în care îi servim și deservim pe copiii noștri. Care treptat se vor obișnui, dacă nu au făcut-o deja, să li se pună lumea la picioare. Nu mai zic de experiența socială de care îi lipsim: posibilitatea de a interacționa cu necunoscuți buni sau răi și de a rezolva de unii singuri situațiile care li se arată. Și așa am un sentiment, că s-ar descurca de minune.