Am două amintiri legate de armata pe care nu am făcut-o. Prima e o mare reuniune a tuturor băieților din liceu și o deplasare la Casa Armatei din Vaslui unde ne-au verificat dacă suntem apți. Eram printr-a 11-a sau a 12-a și mi-l amintesc foarte clar pe cetățeanul care ne-a prezentat formularul pentru testul psihologic. Sus pe o scenă ne-a anunțat solemn că ”în colțul din dreapta avem un pătrățel în formă de dreptunghi”, lucru care a stârnit aplauze ironice. Pe la jumătate anilor 90 știam foarte clar că dacă nu iei la facultate te așteaptă armata, dacă nu ai pile sau bani să te duci la particulară. Armata era încă obligatorie, dar presa era liberă și toate grozăviile din cazărmi, violențe, nedreptăți sau sinucideri tocmai se aflau. Deci nu știu pe niciun băiat din generația mea să fi așteptat să meargă la oaste.

Așa că am făcut o facultate și jumătate, m-am dus la muncă și m-am tot ferit să nu vină recrutarea peste mine. Poveștile colegilor care au mușcat  armata la ”TR” au ajutat și ele. Nu am cunoscut unul să zică de vreo mare bucurie. Ba, știu un grup de medici, avocați și profesori care i-au spus unui tânăr căpitan că ei or să scape cu viață din armată, dar după ce ies de acolo, el este cel care o să aibă nevoie de ei toată viața. Nu mi-a ieșit însă perfect și cu vreun an înainte de noua Constituție, tot m-au găsit. Și aici intervine a doua amintire palpabilă.

Am ajuns, numai eu știu cum, la un general, care a zis că nu e nicio problemă să mai obțin o amânare. M-a trimis la Centrul Militar cu un gradat care a vorbit cu șeful de acolo și omul m-a amânat un an pe loc. La întoarcere, i-am strâns mâna gradatului  cu bucurie, iar el mi-a ținut-o strâns: ”Păi, nu contribui și tu cu ceva? Adică? Tocmai ți-am rezolvat armata. Păi, v-a dat ordin domnul general. Da, dar eu am rezolvat, nu el.” Am rămas cu gura căscată. Am plecat și am adus o sticlă de whisky pe care gradatul a primit-o cu mare bucurie. Doar asta mai lipsea ca să mă convingă definitiv că armata nu e ceva ce mi-aș dori.

Au trecut mai bine de 10 ani de atunci. Între timp a apărut o generație care nici nu știe că armata a fost obligatorie. Habar nu are că Tudor Chirilă a scris un album întreg despre grozăviile din armată. Armata însăși a devenit profesionistă și des lăudată de partenerii americani. Românii au mers pe două fronturi, unii au și murit. Mulți au dat șpagă ca să aibă această onoare. Tehnica de luptă și sistemele de protecție au fost printre cele mai slabe ale unei țări NATO. Statul în sine s-a degradat și o mare de corupție și mizerie ne-au acoperit.

Și totuși, acum, chiar acum, majoritatea românilor visează la o armată obligatorie. Sondajul INSCOP nu dă nicio șansă altei idei. Până și cei care au între 18 și 34 de ani își doresc în proporție de jumătate acest lucru. O vor și 58 la sută dintre cei care trăiesc la oraș. Și, bizar de-a dreptul peste jumătate dintre femei. Nu există niciun palier sondat unde lumea să se opună majoritar stagiului militar obligatoriu.

Și acum mă întreb: de ce oare își dorește cineva pentru sine sau pentru copiii săi să piardă un an de viață. Să faci altceva decât îți dorești, să pierzi o perioadă care îți poate fi ție folositoare și nu altora. Unde se creează acel mecanism care spune că o parte din viața mea sau a copilului meu ar trebui închinată altcuiva decât drumului meu?  De ce să mă pregătesc pentru ceva care nu are legătură cu meseria mea sau cu viitorul meu?

Vi se pare că România funcționează mai bine dacă majoritatea bărbaților săi au făcut armata? Că se fură mai puțin, că se iau mai multe decizii corecte și că lumea le dă dreptate celor drepți și buni? Suntem cumva mai civilizați, mai atenți și mai respectuoși cu valorile dacă un an de zile cineva dispune de viața noastră? Ne face asta mai patrioți? O să vorbim românește mai bine și o să ne plătim impozitele mai des? O să dăm bon fiscal și nu o să mai tăiem pădurile? Puțin probabil. Și nici nu cred că pregătirea unei armate de pifani, care or să facă orice să o tragă pe cosor, ne va ajuta într-un război.

Sunt doar câteva dintre motivele pentru care nu aș pune o parte din viața mea la dispoziția statului român. Sunt convins că armata reprezintă cu totul altceva decât în urmă cu 20 de ani și că este o meserie onorabilă. Și-i felicit pe toți cei care aleg această cale. Unii dintre ei m-au făcut mândru că sunt român. Dar sunt convins că armata e o meserie pentru care te pregătești, înveți și în care trebuie să fii profesionist. Și nu e o paranteză în viața cuiva. Iar dacă mai bine de jumătate dintre compatrioții mei cred că ar trebui să-și trimită copiii la oaste le recomand să bată la porțile Academiei Militare și școlilor specializate. Și să decidă astfel doar pentru viața lor.