Vladimir e un tip categoric. El știe clar că nicio distracție propusă de oameni mari nu poate fi pe placul lui. Nu e satisfăcătoare, de fapt. Mergi la un film cu noi? Vrei să pun cutare film? „Plictis. Plictiiiiis…!”, îl auzi. Și are niște fețe de te acrești. Iar dacă cumva, atunci, pe loc, îi spui că totuși trebuie să participe la vizionarea cu pricina, începe show-ul. Ți se pare că atunci se va descompune şi că leșină pe loc la propunerea ta. I se coboară umerii, își deschide gura într-un suflat greu și pleacă gârbovit. Ce mai distracție…

Se așeză pe canapea, prăbușit. Își duce degetele de la picioare spre gură (da, poate să facă asta) și geme încetișor, ca și cum ar fi bătut. Își rotește ochii în toate părțile și refuză să citească subtitrarea. Şi, credeți-mă, că i-am ales filme bune pentru vârsta lui. Adică au lupte, poante de copii, momente funny, tot ce în mintea mea ar putea să distreze un băieţel.

Ei bine, nu prea funcționa. Și mereu îl auzeam îngânând: ”când începe acțiunea? când începe acțiunea?” Se înviora brusc la momentele cu înfruntări sau urmăriri, iar la finalul lor cădea brusc în letargie. Și fisa mi-a picat brusc la un desen animat văzut la cinematograf. Care pur și simplu a început în secunda 30. Bătaie, explozie, aventură, muzică la maximum din primul minut. Și râsete în toată sala. Pur și simplu noile producții pentru puștime sunt fast-food. Satisfacție mare, în doză rapidă, în înghițituri mari și nemestecate. Noua generație trebuie distrată instant. Succesul este asigurat când acțiunea, punctul culminant, vine foarte repede. Niciunul nu mai are răbdare să construiască, să asculte, să urmeze un scenariu. Și să aibă acea bucurie a așteptării și a finalului fericit. Celebra structură cu introducere, cuprins, intrigă, punct culminant și încheiere nu mai există. Copiii de azi primesc doar puncte culminante. Și asta îi face să nu mai aibă răbdare, să nu accepte desenele liniștite, să refuze cărțile. Îi transformă în mici agitați, căutători de adrenalină.

Și aici intervin eu cu o frână. M-am întrebat care e diferența dintre el și mine la aceeași vârstă, dincolo de electronicele pe care le are. Şi îmi dau seama că eu am învățat răbdarea. Că filmele generației mele erau altfel. Că Tom și Jerry și-o dădeau la oase din greu, dar înainte de asta se pregăteau. Jerry punea capcanele, şterpelea câte ceva, își căuta aliați înainte de a merge la bătălia cea mare. Și că Tom nu era doar un motan băgat în priză care fugărea ca un năuc un șoricel. El avea mereu un plan în ciuda faptului că dădea greș. Întotdeauna cei doi se pregăteau și apoi aruncau casa în aer. Așa, pas cu pas, am învățat să aștept. Întâi preţ de câteva minute la episoadele cu Tom și Jerry și apoi din ce în ce mai mult.

”Dar cine Dumnezeu mai dă Tom și Jerry în epoca noastră, că nu mai sunt desene cum erau pe vremea mea?” Și dă-i căutare pe net. Și am găsit. Boomerang TV e cutia cu minuni, frate! Adevărul e că mă aflam la un pas distanță. Adică la o apăsare de tastă. Boomerangul e pe 72 la distribuitorul meu de cablu. Și are fix desenele de vremea noastră. Îi are pe Tom și Jerry, îi are pe Scooby-Doo și toată gașca, dar și pe Flinstones. Adică, să ne înțelegem, Flinstones cu mașina lor fără pedale. ”Puteam să-ți spun și eu asta” îmi zice Vladimir. ”Boomerang îl are și pe Garfield și mai are o panteră roz, ciudată”. ”De ce e ciudată?” ”Fiindcă e roz? Și are o muzică așa… de zici că se întâmplă ceva”. Mă rog, acum vi le-am spus pe cele pe care le știu, că sunt unele țintite doar spre adevărata puștime.

Cert e că după episodul cu pricina, am descoperit regula de aur a desenelor animate: e mult mai funny să vezi desene împreună. După care poți și să te bați cu perne prin casă.

Luaţi-vă timp să staţi cu ei măcar cât durează două episoade din Tom și Jerry. O să vă facă bine și vouă.

Spuneţi-le ce văd. Umpleţi-le povestea cu lucruri folositoare. Și, mai ales, explicaţi-le că o furculiță nu intră nicicum într-o pisică.

Amăgiţi-i în cele câteva minute în care încă ”n-a început acțiunea”.

Alegeţi-le desenele la care se uită. E important să vadă și din cele care construiesc, nu doar distrug.

Fiţi siguri că îi anunțaţi și pe bunici ce trebuie să vadă. Și dacă le spuneţi bunicilor de Boomerang, nu o să mai auziţi celebra expresie ”nu se mai fac desene ca pe vremea mea”.