Întâmplările de o să vi le povestesc nu au mare relevanță, nici vreo însemnătate ascunsă sau un final neașteptat. Doar că s-au întâmplat întocmai așa și mă fac să râd acum ca și atunci când le-am trăit.

Să fi fost 2006 sau 2007, în orice caz începutul mandatului lui Traian Băsescu. Eram la BBC la data respectivă și cu toții încercam să ne acomodăm cu schimbările pe care le aduce noul mandat, în special în justiție. Nu mai văzuserăm noi așa arestări niciodată. Darămite un cogeamitea ministru să fie luat pentru spionaj laolaltă cu alți băieți. Mă refer la Șereș. Atunci am văzut și noi primele stenograme în presă și ne întrebam dacă e legal sau nu să le dăm.

Așa că anunțul lui Mircea Zamfir ne-a lăsat pe toți cu gura căscată. Mircea era unul din cei mai experimentați jurnaliști de la BBC. Trecut prin agenție, avea o școală de presă impresionantă și o atenție la detalii care reușea să te scoată din minți. Dar era sigur că Mircea nu dă gherle. De altfel, el a fost primul care a observat derapajele noii puteri de dreapta, în special în ce privește justiția.

Mircea era o apariție. Înalt, cu o barbă lungă gri și ochelari cu lamă groasă, era mereu capabil să te termine din două vorbe. ”Mi s-a întâmplat ceva straniu. M-a căutat un domn, care nu vorbea foarte bine românește. Zice că vrea să vorbească mai mult cu mine.””Așaaaa,” zic. Că în ziua aia eram editorul de tură. ”Zice că a ne-a ascultat mult cât a stat în închisoare. Și că suntem principala lui sursă de informare.” ”Măi, Mircea, ce tot zici?” Ne lămurim cât de repede că omul care îl căutase era chiar spionul Stamen Stantchev.

Șoc și groază. La BBC, astea nu funcționau chiar așa de la sine. Exista o ierarhie clară și reguli trasate la mililmetru. Drept urmare mergem la Tatiana Niculescu-Bran, șefa noastră de la data cu pricina. Ea se consultă cu șefii și mai mari ai departamentului după care vine rezoluția. Se poate vorbi cu spionul, dar nici un ziarist BBC nu trebuie să se afle singur în prezența lui. Așadar, Zamfir și Striblea devin un cuplu care vor merge la întâlnire. Trebuie să ne notăm tot ce facem și spunem pe agende, trebuie să raportăm locul întâlnirii și de asemenea nu avem voie să consumăm nimic plătit de interlocutor. Chitanțele pentru apă și cafea trebuie aduse în redacție. Și, nu, nu ne-au dat nimic din arsenalul lui 007.

Marea întâlnire a avut loc la hotelul Hilton. Pe vremea aceea, pe acolo era cafeneaua lumii bune de la București. Am stat vreo oră, poate. Stamen s-a dovedit a fi un tip foarte volubil, relaxat, nu foarte apăsat de cele câteva luni de închisoare, dar și foarte alunecos. Printre informații despre dosar a strecurat și senzaționale povești de viață. Unele în care el și Patriciu făcuseră o avere cu vapoare de petrol aduse în port la Constanța. În fapt, omul nu voia decât să dea un interviu în care să-și susțină punctul de vedere. Și cred că, aprecia el, dacă vine de la BBC e mult mai credibil.

Întâlnirea preliminară a durat vreo oră. La un moment dat Stamen s-a ridicat de la masă și s-a dus la baie. S-a întors ușor amuzat. ”Vreți să-i vedeți pe cei care mă urmăresc?” Eu și Mircea ne-am îngălbenit. ”În ce căcat ne-am băgat”, mă gândeam. ”Ești urmărit?””Da, tot timpul. E firesc. Sunt acuzat că fac spionaj. Uite cum ieșiți din bar, drept în fața ușii este o canapea. Sunt acolo doi domni, care stau tot timpul cu mine.” Asta e, am zis, ne-am strâns mâinile și am plecat.

Eu am ieșit primul din barul de la parter. Probabil, neașteptat sau prea repede pentru filaj. Unul din cei doi efectiv a sărit de pe scaun și s-a repezit asupra unei borsete așezate pe măsuța din holul hotelului. Cred că acolo era ascunsă o cameră video. Era ceea ce mi s-a părut un ofițer regulamentar: pantaloni de stofă, pantofi și cămașă în dungi cu mâneci scurte. Situația așa cum arăta, ca într-un film de categorie B, m-a făcut să râd pe înfundate. Mă uit în urmă să văd ce zice Mircea.

Doar că nu ieșise. El avea mereu asupră-i un rucsac uriaș. Căra laptop, scule radio, baterii, cabluri, un mic birou. Ba, odată, uitase în sac și niște cuțite cu pe care le ascuțise. S-a dus la guvern cu ele, cât să-i sară SPP-ului ochii din cap. Tot harnașamentul acesta cântărea vreo 10 kile, așa că-i lua câteva secunde în pus să-l pună bine în spate. Drept urmare, Mircea numai ce ieșea în momentul în care eu zâmbeam.

Îl opresc și-l rog să stea un pic: ”Mircea stai, te rog, să te filmeze domnii și pe tine.” ”Cine?”” Uite, domnii sunt de la un serviciu secret și ne filmează pentru că ne-am văzut cu Stamen Stantchev.” Și atunci se produce ireparabilul. Mircea avea boală pe tot ce însemna serviciu secret. Dizident în anii comunismului, se întâlnise cu securitatea în formele ei urâte. Nu-i înghițea deloc.

Se oprește drept în fața celor doi, se așează drept în fața camerei și începe: ”Bună ziua, numele meu este Mircea Zamfir și sunt jurnalist la BBC. Locuiesc pe strada… și am venit astăzi la hotelul Hilton pentru a mă întâlni cu Stamen Stantchev, acuzat de spionaj” Cei doi ofițeri au înmărmurit. Iar eu simt că încep să mă lichefiez de râs. Stupoarea lor e demnă de camera ascunsă. Bărbosul cu față de taliban e devastator și probabil nu există proceduri pentru această situație.

”Stai așa să mă întorc și din profil. Vă trebuie și din profil, nu-i așa?. Tot Mircea Zamfir mă numesc”. Se așează într-o parte, într-o poză ca alea de la poliție. Trag să-l iau de acolo, când văd în colțul opus o prezență care mă face să râd imens. Hotărât, spre noi, vine Cozmin Gușă. ”Ce fac băieții? Iau masa în oraș?”, ne întreabă râzând. ”Da, am avut ședință, aici le facem mai nou. Dar tu?”„ Uite, iau masa cu Bogdan Teodorescu.” Simt că leșin.  Hai că a mai aflat SRI-ul una. Îl opresc și-l pun să zică și el la camera de pe masă. Nu se prinde ce vrem și de ce suntem terminați de râs, ba pare să-i facă impresia că ne ținem de bancuri proaste. Reușim să părăsim hotelul.

Câteva zile mai târziu, îl așteptăm pe Stantchev la interviu în blocul nostru de pe Maria Rosetti. Spionul vine însoțit de avocatul său Ovidiu Budușan. Mircea va face interviul, eu îl asist conform regulilor. Cobor la parter să-i iau pe cei doi. Din urma lor aceeași codiță, cu doi ofițeri la vedere. Intrăm în scara blocului, unul dintre ei vine după noi. Stă liniștit la un metru. Budușan se întoarce strâmb la el. Omul, imperturbabil. Vine liftul, urcăm. El, după noi. Budușan nu mai rezistă. E un lift mic, stăm greu trei bărbați. În patru respirăm la un loc cu ofițerul și spionul în același timp. Budușan nu mai rezistă.” Ce vrei, mă? Unde mergi?” ”Cu voi”, spune liniștit omul. Fac ochii mari. ”Știi ce? Noi mergem la BBC să dăm un interviu așa că ieși afară și așteaptă-ne aici”. Totală surpriză. Omul iese liniștit și rămâne în afara scării, unde l-am și găsit o oră mai târziu.

De interviu nu-mi mai aduc aminte. Nu mai știu dacă poate fi găsit. Poate în arhiva lui Mircea. Tare bucuros aș fi să știu că a păstrat din interviurile acelea minunate. Din arhiva BBC mai găsiți aici. Sunt câteva chestii tari.

Cât despre modul de acțiune în acea situație a serviciului/serviciilor mi-e greu să mi-l explic. O fi avut vreo însemnătate pentru ei. Pentru noi a fost doar distractiv. Dar probabil că eram mai tineri că azi sigur m-aș enerva să văd un filaj de acesta la vedere. Căci deja mă enervează cele despre care se discută doar prin societatea românească.