Dimineață l-am auzit pe Liviu Dragnea vorbind despre campania lui Iohannis care duce la falii în România.
O urmare firească o găsiți aici. După care, la prânz, Olguța Vasilescu mi-a explicat cât de greșit este ca lumea să iasă în stradă înainte de alegeri.
Iar mai apoi a venit și Cristiana Anghel care a anunțat cine trebuie să aibă drept de vot.: „In 2009 Basescu a castigat un nou mandat cu voturile celor din diaspora… unii stiu cum mai arata Romania doar din fotografii… Si da, poate ca suna ‘extremist’. As da drept de vot doar celor care dovedesc ca au stat in tara cel putin 3 luni in ultimele 12 luni.”
Iar eu am avut sentimentul că niște oameni s-au hotărât să arunce România în aer.
PSD vrea să joace cartea naționalismului pentru a recâștiga Ardealul unde Iohannis a câștigat bine. Nu există temă mai hidoasă pe care să o agiți într-o țară descompusă și în care oamenii se urăsc sincer. În egală măsură, Iohannis nu a putut ieși din tiparele sale și a acceptat sprijinul lui Tokes și al secretarului său, Szilagy, două personaje care au militat deseori pentru desfacerea României. O tactică electorală jignitoare pentru mulți români. O prostie care nu îi va aduce multe voturi.
Apoi, ACL a avut măreața idee să încalece mitingurile împotriva guvernului, menite să deschidă mai multe secții de votare în străinătate. Protestul și-ar fi urmat cursul firesc și multă lume de bună credință i-ar fi fost alături, sincer. Dar a trebuit ca niște deștepți să dea bani să aducă galerii, căci, vezi Doamne, așa au învățat ei la școala aia de partid a lor. Rănit în orgoliu, PSD a comandat un contra-miting la Brașov, doar-doar de o ieși o plesneală. Noroc cu Olguța care ne-a explicat că e mai bine să stea lumea în casă. Declarație echivalentă cu ”mahalaua ineptă” a lui Baconschi. Negarea unui drept a cărui esență este însăși democrația. Bine că în 2012 i-au iubit pe toți cei care au stat în stradă.
În fine, Cristiana Anghel s-a întors la ”n-ai mâncat salam cu soia”. Ca magnitudine, prostia asta echivalează cu cea a dreptei care ne spune că ar trebui să avem vot cenzitar.
Seara, colega mea, Liliana Ruse, mi-a spus că are impresia că s-a întors în timp. Că am irosit 25 de ani. Avem o campanie electorală ca în anii 90. Bazată pe frici. Politicienii noștri nu reușesc să unească țara asta nici pe drumuri, nici în credințe, nici ca nivel de trai. Nici măcar nu ne propun să facem ceva împreună. Să avem o țară. Și atunci când nu ești capabil să contruiești, mai bine distrugi.
Primește notificări prin email atunci când am lucruri importante să îți transmit!
In ultima vreme, mai mult ca niciodata, vad si aud jurnalisti care nu mai au niciun Dumnezeu, nu mai au nicio limita in a minti, a manipula, a executa public pe cine trebuie. Propaganda si executii in direct. Si daca incerci sa le spui „deontologilor” adevarul in fata (ca pe-o constatare, nu ca pe-un repros, ca nu mai am de mult asteptari), te scuipa intre ochi, iti spun ca ai orbul gainilor si vezi numai pixeli albastri. Totul asezonat cu multa agresivitate. Reactia noastra, a oamenilor obisnuiti? Una singura, care se confunda cu cea fata de politicieni: scarba, sila, greata… Unii se vor infuria si vor vota, altii, ca mine, la care scarba e prea mare, vor sta acasa.
Si tocmai pentru ca mi-e atat de scarba si pentru ca am auzit dialogul dvs cu Olguta Vasilescu, nu m-am putut abtine sa nu va spun: chapeau bas! Aveti toata admiratia si tot respectul meu si va doresc toata sanatatea din lume! Sa nu lasati pe nimeni sa minimalizeze felul in care i-ati tinut piept d-nei Vasilescu. E atat de rar, aproape unic, in peisajul audio-vizual de azi, incat trebuie spus raspicat ca se poate, mai poti fi jurnalist daca ai destul curaj si destula dragoste pentru meseria asta, atat de frumoasa. Bravo! Si… un mare MULTUMESC!
Privesc uneori cu fascinatie si curiozitate pozele vechi din albumul de familie al unor oameni care acum au ajuns, vremelnic, in anumite functii de conducere. Nimic din zambetele si inocenta acelor fete de copii sau adolescenti nu tradeaza viitoarea incrancenare si schimbare de peste ani. Nu cred ca vreunul si-a imaginat ca va ajunge vreodata in viata publica. Cel putin nu la momentul acela in care, camera foto a surprins adevarata lor fata, neschimbata de interesul politic. Mai toti au avut preocupari comune: au mers la scoala, la liceu, au citit, au scris o poezie, au iubit, au plans, au mai si suferit dar asta nu i-a oprit pe niciunul din drumul spre a deveni oameni maturi.
Unii au mai facut si sport, tocmai pentru a se dezvolta cat mai armonios. Unul a facut baschet si a ajuns prim-ministru, altul a facut karate si a ajuns primar, fiecare ce i-a placut mai mult. Era doar pasiune pura si spirit de competitie real.
Sunt sigur ca fiecare antrenor le-a comunicat inca de la primele lectii unul dintre principiile esentiale, prezent in fiecare sport : respecta-ti adversarul si spiritul de fair-play. Sunt si aici sigur ca au respectat cu strictete acest lucru pentru a nu fi descalificati.
Apoi, de voie sau de nevoie, au ajuns in politica, unde, printr-un ultim kata, ani intregi de antrenamente, sudoare si principii au fost aruncati la cos, desavarsindu-se – cred ei – astfel ca oameni. Au ajuns in Champions League.
Necazul e ca arbitrii care ii urmaresc acum si ar putea sa-i descalifice, sunt foarte imprastiati si impartiti in decizie. Nici sportul nu mai e ce-a fost odata. Conteaza doar rezultatul. Si premiile marunte de la tombola din final. Principiile sa si le bage sensei Miyagi undeva…