După ce am citit ”Scriitor în comunism ” al lui Ștefan Agopian m-am gândit că fragmente din cartea asta trebuie puse în manualele școlare de liceu. Cum învățam noi din La Medeleni sau despre minunile perioadei interbelice Aș ar merita să știm despre comunism. Și mai ales despre cum se trăia atunci.

Pentru că Agopian nu face o cronică despre cărți sau cultură. Vorbește despre ele, dar nu asta e ținta. Ci mai curând să înțelegi cum se trăia atunci, cum ajungeai să ai o slujbă, cum făceai rost de o cafea bună, ce șpăgi trebuia să dai ca să ți se tipărească un volum și multe alte pe care nu ți le va spune nicio carte de istorie.

De fapt e o istorie a omenilor simpli, a vieții lor și a modului în care România a mers mai departe în vremuri crunte. O istorie scrisă, atractiv, pe repede înainte, cu umor, ironie și autoironie și multe detalii biografice care ar face deliciul oricui. Adică e o carte foarte aproape de ceea ce Agopian a constatat despre Marin Preda: că a început să scrie popular, ca să fie bine vândut. Nu știu dacă asta a vrut cu Scriitorul în comunism, dar i-a reușit. Pune-o în mâna unui liceean și va rivaliza ca popularitate cu Adolescentul miop al lui Eliade.

O să afli că în anii 50 viața era posibilă și în afara pușcăriilor. Că existau jocuri cu bile și carbid. Că puteai face schimb de timbre, ceea ce astăzi nu mai există. Că inventai jucării din orice și că însuși statul pe bancă e o artă. Mici destine se vor împleti, se vor iubi se vor duce în adolescență și apoi în lumea largă. Și Agop te lasă cu gura căscată când o să vezi cu câtă exactitate i-a notat pe toți. Unde ajuns unul sau altul, ce s-a ales de viața lui, data și boala de care a murit.

O să afli poveștile armenilor fugari, ale evreilor vânduți și ale celor care și-au vândut sufetul ca să trăiască un pic mai bine. Vei afla că demascările aveau loc și la vârste mici: îngrozitoarea poveste a unui mic evreu care pregătindu-se de plecare cu părinții în Țara Sfântă, a fost adus în fața colectivului de pionieri care să-l tragă la răspundere pentru trădare de țară. Cu mucii în mână acesta a spus că e vina părinților care nu iubesc destul România. Fragmentul te face să înțelegi cel mai bine cum au fost vremurile și musai trebuie citit ca să le simți.

Armata e alt moment determinant și Agopian știe să-ți povestească astfel încât să înțelegi cât de proști erau cei care au gândit că toată lumea are nevoie să treacă pe acolo ca să fie bărbat. Că acolo învățai pileala, furtul și șmechereală. Că acolo sistemul își dădea mărimea hoției și a șpăgii. Că o intervenție te băga sau te scotea, că o mătușă, un unchi sau o canistră te scuteau mereu de necaz.

Dar lucrurile devin cu adevărat spectaculoase când Agop începe să dea din casa scriitorilor. Pe care ți-i încondeiază cu tot cu operă. Îi știe pe toți, bea cu mulți, multora le recită poeziile pe care le și trece în carte. Și-ți pune pe masă zeci de bârfe savuroase care te vor face să citești cartea asta în viteză.  Pe conu’ Alecu Paleologu nu ți-l va ierta pe rânduri bune că nu l-a publicat. Îl va decade din funcția de urmaș al împăraților Bizanțului la cea de urmaș al unor fanari hoți. Va pune în cărți poeți uitați precum Florin Amzoiu sau Valeriu Pantazi. Pe unii îi va iubi, pe alții îi va urî. O spune deschis în cazul lui Eugen Simion. Nici pe Manolescu nu o să-l ierte și-l face și la biografie, ca să zic așa. Dacă vreți să știți iubirile criticului și de ce nu au mers ele, Agopian o să vă ajute.

De iubit o să-l iubească pe Nichita. Un portret al omului și al poeziei ocupă mare parte din carte. Așa se vede că, de fapt, Nichita a fost primul star rock al României. Că avea venituri spectaculoase, băutură pe măsură și femei care îi cădeau la picioare. De altfel iubirile lui Nichita vor fi descrise în amănunt, ca și pasiunile ciudate ale acestuia: colecționatul de monede, pasiunea de a cununa cupluri și năși copii: ”Îmi mai spăl din păcate, Agop”. Că nu-i plăcea să mănânce în public. Că avea o forță uriașă în sistem dar și că a făcut compromisuri pentru care Agop nu l-a iertat. Nichita  a vorbit la un moment dat la televizor de scriitorii care trebuie să meargă în fabrică pentru a înțelege mai bine vremurile. El care nu se ducea niciodata la revista care îl plătea uriaș.

La fel de valoros mi se pare însă portretul lui Radu Tudoran pe care Ștefan Agopian îl face cu interes și delicatețe. Iar povestea de iubire pe care i-o smulge acestuia este ea însăși schița unui roman.

Așa că o să trec cartea asta la mici bucățele de istorie. Și de curaj. Că nu o să-l iubească toți colegii de breaslă după ce o vor vedea. Și poate nici cititorii care vor vedea cum Agopian își deasființează mama, cum n-am văzut încă în cărțile românești. Dar vă las să aflați voi de ce.

Cartea asta are un preț cinstit, nu e data pe degeaba. Mai ales că e și muncită îndelung. Cred că și cei de la Polirom ar fi putut să muncească mai bine pe la copertă, să o facă să arate mai aproape de valoarea ei.