Tu care m-ai făcut mereu să râd, m-ai oprit acum din drum și m-ai făcut să plâng. Amarnic și mult, cu neîncredere și neputință. Tu nu faci lucruri din astea, ești om serios. Unul dintre cei mai serioși pe care îi știu. Doar umorul tău educat și râsul năvalnic  te dădeau de gol. Ești băiat de viață, sub haina de profesor universitar. Și acum, că nu o să mai apucăm să stăm la berea aia, trebuie să-ți spun câteva lucruri.

M-am întrebat mereu dacă nu ți s-ar fi potivit mai bine să te dedici doar microfonului și scrisului. Să vii în redacție și să vezi mai puțin de studenți. Când am plecat de la Iași, ți-am spus că trebuie să vii și tu încoace. Te-am chemat apoi după mine și am tras sforile, în mod nereușit, ca să fii doar jurnalist.

Căci curgea talentul pe tine și aveai mama tuturor vocilor de radio. Plus că citisei două biblioteci, ceea ce rar li se mai întâmplă acum ziariștilor. Nu ți-e dor de diminețile noastre de duminică? De transmisiile de la ora 11, când legam toate stadioanele Moldovei între ele. Mi-e dor să te aud la coordonare sau poate mai bine din Copou, când reușeai să găsești o vorbă de duh la orice înfrângere a lui Poli. Scria pe tine că ești un star.

Mi-e dor să te aud dimineața la radio. Să-ți aud judecata briliantă și vorba acidă. Să nu-i ierți și să-i calci în picioare, fără să-i înjuri. Mi-e dor să-i văd cum te antipatizează, pentru că nu se pot ridica la nivelul tău. Mi-e dor să văd cum îi domini din două vorbe, deși mereu ai aerul unui timid incurabil.

Ai avut mereu ceva pe suflet, chiar dacă bravai de cele mai multe ori. A fost pe tine o picătură de amar de care nu ai vrut să te desparți. Ar fi fost bine să ne-o spui, pentru că în mai mulți lucrurile se duc mai ușor. Și astă vară când ne-am vorbit ultima oară nu mi-ai spus decât că ești bine și că o să treci ușor mai departe. Te-am crezut.

Recunosc, te-am judecat când tu ai ales catedra. Am zis că ți-e mai ușor, că nu vrei să te rupi de Iași. Și te-am înțeles târziu. Când am început să întâlnesc la București studenții tăi. Când proaspeții jurnaliști mi-au vorbit de tine cu bucurie, respect și râsete. Proful cel cool, proful de vârsta lor, care se mișca odată cu lumea lor. Te-am înțeles când mi-ai ținut mie cursurile de jurnalism, explicându-mi ce dorești de la textele pe care le-am dat Opiniei. Și te-am înțeles când am văzut Opinia Studențească meșterită de tine. Ai fost hărăzit să-i crești pe alții. Pe cei care să ducă breasla mai departe. Și pe care i-ai învățat să gândească frumos, așa ca tine. În curățenie și cu spirit liber. Menirea ți-a fost să zidești în ei tot ce-i bun și drept în breasla noastră.

Alex, târziu aseară m-ai făcut să râd din nou. Lumea virtuală nu dispare precum cea fizică. Are memorie. Și ne-am uitat pe mesaje și am citit bancurile de le trimiteai. Și-ți promit că azi mă duc să le spun la oameni să râdem ca pe vremuri. Când eram noi tineri-tineri și niciun drum n-avea sfârșit.

O să ne fie dor, prietene!

Alexandru Savitescu a fost lector al Facultății de Jurnalism din Universitatea Iași. S-a stins la 36 de ani. Mintea sa strălucitoare poate fi găsită și aici.