Sentimentul meu, citindu-l pe Amos Oz în Poveste despre dragoste și întuneric, e că văd un film al noii generații de cineaști români. Că lucrurile se derulează în slow-motion, că nu e film, că e realitate și că merge cu aceeași viteză a realității. E o atenție infinită la detalii. Acestea aunt descrise cu minuțiozitate, cu meticulozitate enervantă.

Uite, deschid la întâmplare: ”Erau cărți cu litere de aur pe legăturile de piele înmiresmată, un pic zgrunțuroasă de ți se făcea pielea de găină când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim și inaccesibil, ceva care părea să se zbărlească și să tremure la tingerea ta.” Și așa poate merge pe pagini întregi.

Rar mi-a fost dat să văd un om cu o memorie fotografică mai bună. Amos Oz își povestește viața pe de rost. Nu știu câți dintre voi își amintesc cu ce mână stingeați lumina de la baie când erați copii. El știe: cu stânga, Recunosc că asta m-a pus pe gânduri, că eu nu mai știam.

Chiar am încercat să-mi amintesc unde era întrerupătorul în apartamentul nostru de 2 camere, nedecomandat, din cartierul cu cele mai vechi blocuri din Vaslui. Pe stânga, cum te uitai la ușa de la baie. Ba chiar țin minte că odată, tata, pompier de meserie, a încălcat tot ce mă învațase în materie de incendii, curent electric, șamd, stingând un incendiu provocat de un scurtcircuit al prizei de lângă baie, aruncând o găleata cu apă peste el. Apă peste curent?, am strigat. Eu am voie, a spus. Acum o să vă întrebați de ce aveam apa astrânsă în găleată la bloc. Ei bine știu că așa era, dar nu mai știu de ce.

Te-am prins, Amos Oz. Asta ai făcut și de asta nu te-am putut citi până la capăt. Tu scrii fără poveste, doar îți amintești cu o artă ieșită din comun toate minutele copilărie și adolescenței. Nu se întâmplă nimic ieșit din comun, nu e nicio intrigă. Dar la fiecare frază, aproape, mă obligi să-mi aduc aminte.

Când discuți cu mama ta, îmi aduci aminte discuțiile cu mama mea. Când povestești că nu risipeați apa, mi-aduci aminte de tata și prima lui sticlă de plastic, care i s-a părut cea mai mare revoluție posibilă. De câte ori primeam vizite, sticla stătea mândră în mijlocul mesei. Ba, odată m-a trimis înapoi, că venisem cu mai practica sticlă de lapte, că așa țineam noi apa pe atunci. Astfel s-a făcut că, un timp, masa noastră a fost însoțită de sticla pe care scria de neuitat Fanta și mai mic Narancs.

Iar mai târziu, când sticlele astea au devenit ceva obișnuit, mi-o amintesc pe mama care în mod natural era bio, eco, raw-vegan, spunând: tare nu-mi plac sucurile astea. Nu cred că-s naturale. Ca să vezi! Era ceva ce nu-mi pria deloc…

Vizitele la mătuși, mă trimit la mătușile mele, ca și ale tale, pline de bibelouri. Și eu mi-am petrecut copilăria pe stradă și printre cărți, că altceva nu aveam nici eu, nici tu. Singurul meu avans tehnic era telefonul pe care-l aveam în casă. Dar la țară, la bunicii de la Negreni, tot cu o operatoare sunam. Iar ei trebuiau să meargă la singurul vecin cu telefon.

Șmecher, Amos Oz. Îmi povestește propria-mi viață. Numai că între timp am mai crescut și vreau să aud povești. Că așa mai recuperăm ceva din călătorie. Am vrut să scriu copilărie și pe foaie mi-a ieșit călătorie.

Zău că nu am putut citi mai mult de o sută de pagini. Am încercat, m-am străduit, am insistat. Am citit și pe dosul cărții că e cea mai mare carte a lui Amos Oz, că e seducător și magician al cuvintelor. Și probabil, este. Dar…

Am totuși să-ți fac o promisiune: nu te pun la loc în bibliotecă. O să te țin lângă mine, pe noptieră și o să mai încerc din când în când. Și când valul de amintiri și de cuvinte va fi prea mare, o să mă opresc din nou.

Cartea lui OZ pare destul de scumpă, arată grafic excelent și vă trebuie o răbdare de fier să o dovediți.