Scena politică încă trepidează la câteva zile de la pronunțarea în procesul Roșia Montană. Politicienii își arogă victoria, se acuză reciproc și cer investigații penale pentru ce s-a întâmplat, mai ales în privința speculatiilor bursiere. 

Și este foarte bine. Să se ancheteze până în pânzele albe. Dacă cineva a manipulat bursa, inclusiv Ciolacu, acest lucru trebuie lămurit. Dacă a fost campanie electorală, iar merită un răspuns.

Ce este în egală măsură important

Zece ani mai târziu, cu acest proces putem să deslușim însă poate mai bine dacă am făcut bine sau rău. Și mai ales să învățăm pe viitor. Pentru că de fapt acest proces, toată această întâmplare nu este musai despre bursă, politicieni și averi făcute din speculații. Această întâmplare vine să spună despre liniile roșii din societate. Cum hotărâm în privința viitoarelor resurse naturale. Le exploatăm sau nu? Protejăm natura și tradițiile sau încurajăm bunăstarea rapidă? Sau le putem face pe amândouă?

Deocamdată trebuie să tragem niște concluzii.

Este o victorie a societății civile românești, fără putință de tăgadă. Este victoria unor mii de oameni care au ieșit în stradă ca să împiedice această exploatare. Și de asemenea victoria unui grup de ONG-uri care au apărat Roșia Montană, natura și istoria ei. Asta înseamnă că România are o societate civilă matură și puternică. Și că aceasta poate influența major decizii politice.

În plus, asta înseamnă că România este o societate europeană care prețuiește mediul mai mult decât extragerea resurselor naturale. Dar și că am construit mecanisme care se pot opune corupției sau lobby-ului economic masiv. Deci este bine.

O a doua constatare este că statul își poate face treaba dacă este supus presiunii publice. Statul român și-a corectat propriile greșeli, și-a respectat regulile și le-a aplicat chiar dacă presiunile și teama de proces au fost uriașe. Fie că este vorba de guvernul care a făcut un acord de mediu complicat, de ministrul Korodi care a refuzat să semneze sau de miniștrii USR, care au pus dosarul la UNESCO, vedem că sunt destul resurse de a face lucrurile corect.

Contractul ca atare trebuia oprit. Era dezavantajos pentru România, riscurile de mediu erau mari. Neacordarea unui aviz de mediu a fost astfel decizia corectă. Dar nu uitați că o putere politică a vrut să forțeze contrariul. Faptul că nu a reușit este un semnal că România are mecanisme de echilibru și control între puteri.

Despre oameni

În această chestiune, însă, unii localnici au fost victime. Pentru mulți dintre ei, o mină de extragere a aurului sau ce mai era acolo reprezenta bunăstare pentru câteva decenii. Iarăși, mecanismele democratice au învins. Cei dintre ei care s-au opus au câștigat.

Zona rămâne însă săracă, neatractivă și nici măcar o putere turistică în România. Nici economia nu a fost impulsionată, iar România a pierdut un motor care o putea propulsa mai repede în ultimul deceniu, în condițiile unui contract mai bun. Am pierdut un tempo. Industria românească l-a recuperat ulterior, dar de abia mai târziu cu zece ani am început să facem performanță.

Faptul că oamenilor li s-a spus că vor trăi din turism asu industrii verzi a fost complet nerealist. De la București verdele pare sănătos, dacă câștigi dublu față de restul României. Când la Abrud trăiești cu salariul minim pe economie parcă ai vrea ca viața să-ți ofere și altceva. Deocamdată zona se depopulează. Din acest punct de vedere, povestea este un eșec.

Cererea ca statul, că am auzit-o și pe asta, să facă turism acolo est nerealistă. Statul face pârghii care sunt create pentru turism. Vouchere de vacanță, taxe mai mici, impozit de trei la sută pe firmă. Faptul că turismul nu rupe acolo se datorează unei realități pe care o ignorăm: nu prea ai ce face în zonă. Nu e locul ideal de vacanțe. Cum nu e nici pentru agricultură. Asta este o notă de plată pe care societatea civilă a pus-o în seama locuitorilor de acolo.

Cum facem data viitoare?

Și ce te faci dacă data viitoare înseamnă gaze de șist, gaze din Marea Neagră, independență energetică? Acolo unde în dezbatere vor interveni forțe pe care nu le vedem. De abia atunci vom ști ce lecție am învățat.

Și o observație pe termen lung

În urmă cu ceva ani, România a câștigat procesul pentru platoul continental cu Ucraina la o curte internațională. De curând, Halep și-a câștigat partea ei de dreptate la Tribunalul de Arbitraj Sportiv. Tot România a câștigat procesul la Tribunalul de Arbitraj internațional. Asta înseamnă că nu avem vocație de victimă, că nu ne vrea nimeni răul cu asupră de măsură. Ci, cu oamenii pregătiți, în locurile cheie chiar putem face treabă. Și remarc că avem oameni pregătiți care iau decizii bune. Iarăși o îmbunătățire.

Foto: Sălăjean pentru Shutterstock