Cât am fost copil sau adolescent legăturile mele cu bibliotecile au fost foarte clare. La Biblioteca Județeană de la Vaslui, ne-au dus cu clasa și acolo am rămas o perioadă. Era ca și cum intrai în casa cu comori. Și cea mai mare spaimă era să nu aduc cartea la timp. Știu că o dată s-a și petrecut și a trebuit să merg cu maică-mea. 

La liceu, la bibliotecă se găseau toate cărțile de care aveam nevoie. Gândiți-vă că în anii 90 la Vaslui, a face rost de o anumită carte, de Marin Sorescu să zicem, nu era cel mai ușor lucru. Și la finalul orei alergai la bibliotecă ca să prinzi tu unul din cele cinci exemplare rufoase. Ce mi se părea o curiozitate atunci era că la clasele de filo exista chiar un curs căruia îi zicea biblioteconomie și că se făceau ore chiar la sediul Bibliotecii Județene. 

Iar la facultate, chiar trebuia să treci măcar pe la Drept, ca să nu zic că, pentru eroi era și BCU, dar în mai rare situații. În fine, apogeul vieții la bibliotecă mi l-a adus soacră-mea care a lucra vreme îndelungată la cel mai mare liceu din Huși, ca bibliotecară. Iar acolo, în anii de după revoluție, o fată a venit agitată și a cerut “o Enigma Otiliei”, dar să fie ”așa, la vreo sută de pagini, că nu mai are timp să o citească.”

S-au schimbat vremurile, iar accesul la bibliotecă era din ce în ce mai vag și aproape mai nenecesar. Fie că azi cumpărăm sau mai avem în casă, fie că ascultăm, dar mai ales fie că nu ne mai interesează. Pentru că lumea e diferită. Dar în foarte multe situații nici pentru că nu ai cine să te inspire. Sau poate pentru că nu mai există deloc. 

Câte biblioteci am închis până acum

În România ultimilor ani, 30 ca să fim preciși, s-au închis jumătate dintre biblioteci. Au scăzut de la peste 16 mii până la undeva, cam opt mii. De la peste șase milioane de oameni care împrumutau o carte în 1990, astăzi sunt în jur de două milioane. Și așa îmi pare mult, dar cred că e vorba de populație școlară care trebuie să meargă la bibliotecă. Ne împuținăm, dar nici dragostea de carte nu este mai mare. Dar dacă la oraș mai rezistăm, la țară cred că este și mai greu. 

Șase școli din zece de la țară nu mai au biblioteci. Există 1877 de biblioteci comunale, dar cred că, în realitate numărul lor este mai mic din cauză că nu au spații funcționale sau pentru că cărțile sunt vechi, în pragul distrugerii. Pereți căzuți, file lipsă, absența bibliotecarilor, o lume care se distruge. 

Poate mai puțin într-un loc, despre care o să vă povestesc un pic mai jos. 

Mai mult, în România, media zilnică de citit este de 5 minute pe zi, iar rata anlafabetismului funcțional trece de 40 de procente. 390 de mii de tineri nu au mai ajuns la Bacalaureat, iar rata celor doar cu opt clase, deși au între 18 și 24 de ani, a ajuns la 15 procente. Bibliotecile din România par să fi ajuns cele ale unei nații în război. Nu citim, nu avem decât brațe de muncă, nu avem cărți fizice sau spații fizice. Dar avem oameni care mai cred.

Recent am citit povestea unor tineri care au refăcut o bibliotecă, în Siria, într-un oraș crunt lovit de bombe, în Darayya. Tinerii de acolo au adunat cărți din toate ruinele și le-au pus într-un raft care s-a mărit zi de zi. Apoi, ca într-o istorie magică, oamenii au început să se adune în jurul lor. Căci cărțile înseamnă demnitate și speranță. 

Or asta primim și noi acum înapoi. Prin oameni care se implică. 

La 30 de ani de Dedeman, compania a hotărât că cel mai bun mod de a reda comunității sprijinul este acela de a reface biblioteci. Prin donații de carte. 5 școli MERITO și 25 din întreaga Românie, câte una pentru fiecare an de Dedeman au intrat în program. S-au alăturat inițiativei organizațiile SOS Satele Copiilor România, Asociația Culturală ”Cărțile pe față” și Humanitas. Școlile alese sunt din localitățile cu cele mai mici posibilități. Cum s-ar zice azi, în comunități defavorizate. De fapt, acolo unde viața de azi nu i-a mai lăsat pe oameni să se preocupe și de carte.

Mii de cărți au plecat către aceste biblioteci, puse pe clase și categorii. De la clasa a I-a, până la liceu azi, orice puștan poate alege. Fie că este vorba de extraordinara carte a lui Eric Emmanuel Schmitt, Povestea bufniței sau de fabulele lui Jardin sau, de ce nu, de Micul Prinț, ori de Poveștile lui Shakespeare, de Angela McAllister, ai de unde alege. 

Iar mie îmi place foarte tare că programul acesta repară o nedreptate a programei noastre școlare. Scriitorii români de după anii 80 se întorc la copii. Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu au locul lor pe raft. Inclusiv spectaculoșii Alexandru Stermin și Cristian Presură.

E acesta un fel de a reconstrui România. Încet, nevăzut, temeinic. A dărui o carte chiar este rai. Iar dacă avem nevoie de un program care să ne învețe să ne spunem povestea altfel, atunci a reînvăța să citim, ca persoane și ca nație, e absolut necesar. 

Și ca să-l vezi mai bine trebuie să mergi acolo, în România pe care am uitat-o.

Salva este o localitate din Năsăud care stă la intersecția drumurilor care duc la Sighet și cel care duce la Cluj. ai sunt vreo patru mii de locuitori și din ce în ce mai puțini copii. Școala din sat e și școală, dar și școală profesională. Iar biblioteca demult nu mai era ce trebuie. Pentru că și copiilor le plac cărțile noi care să arate bine, îmi spune Vasilica Găzdac. Ea e fiică a satului, cum se spune pe la noi. A făcut facultate la Suceava și la Cluj și apoi s-a întors acasă pentru că era nevoie de ea. 

E o profesoară umblată și care și-a făcut a doua meseria din a scrie și înțelege proiecte europene. Așa că a văzut Europa și a învățat de la ea.

„Știți cum ar trebui să fie la noi? Ca în Anglia, acolo unde sunt spații de liniștire într-o școală. Unde copiii să poată sta și să simtă cartea. Să simtă cartea, spun? Da ca să-ți placă, cartea trebuie să fie atinsă, mângâiată, să poți să stai pe ea lângă ea.” 

Vasilica Găzdac

De asta spațiile de citit de la Salva sunt și cu perne, fotolii scaune. Dacă vrei,poți să stai și pe burtă ca să citești. Și mai are o idee doamna profesoară. Vara, biblioteca trebuie să stea deschisă tot timpul. De la 7 la trei. Și nu e musai să vină bibliotecar că și părinții pot ajuta. Iar cartea e un pic de muncă să știți. Copilul trebuie să-l mai vadă și pe părinte să înțeleagă că cititul e bun. Iar când au venit Humanitas și Dedeman, atunci s-a îngrijit să vină și cărți pentru cei mari. Ca să citească și părinții toți să iasă din boala telefoanelor. 

La Salva și în alte zeci de locuri din țara asta se reconstruiește. Micile insule ale României cresc și la o moment dat o să facă o mare bibliotecă. Și o nație ceva mai deșteaptă,.  

Las aici cea mai bună încheiere. Două vorbe spuse de Gabriel Liiceanu:

“Repetăm la nesfârșit că viitorul unei țări depinde de educație. Dar nu facem nimic. Și povestea se reia cu fiecare generație. Dedeman s-a hotărât, la 30 de ani de la înființare, să miște lucrurile din loc dăruind cărți. Humanitas s-a născut crezând că „aurul cenușiu” este bogăția cea mai de   seamă a unei țări. Ce bucurie pentru noi să fim parteneri ai acestei campanii care mută lucrurile dintr-un viitor vag într-un gest de certitudine!”

Gabriel Liiceanu

Acest text este susținut de Dedeman