La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.
Ziua 10: la vânătoare de aligatori şi de piranha
Bărbatul în costum de baie stă chiar pe vârful bărcii. E mic, cu pielea bătătorită de soare şi cocoşat bine. Se apleacă des peste apă.
Celălalt, înalt şi corpolent, ţine o lampă. S-ar vedea şi fără ea, că luna e plină şi foarte luminoasă. Şi nici un nor pe cer. Amândoi se uită după nişte mărgele colorate, strălucitoare. În unele locuri sunt cu zecile. Zici că e o oglindă a cerului. De cele mai multe ori însă se îndepărtează brusc când te apropii. Intrăm pe un lac, acoperit de frunze şi de flori. Parcă ar fi nuferi în miniatură. Spre mal, pădurea se amestecă cu iarba înaltă.
„Linişte, linişte!” ni se spune. Bărbatul cocoşat sare brusc în apă, cu zgomot şi cu stropi. În liniştea aceea mi-a sărit inima din loc. Apoi îl aud râzând de sub barcă împreună cu celălalt. Îl trage în barcă de subţiori, căci în mâini ţine un aligator, cam de 40 de centimetri lungime.
„Uite-l, uite-l! L-ai văzut? Cum Dumnezeu l-a scos de acolo?” În zece limbi diferite, toată lumea se mira de isprava bătrânului.
Căpitanul Barata, aşa îl ştie toată lumea de mai bine de 35 de ani de când navighează pe Amazon. „La început prindeam aligatorii cu un laţ, îi scoteam de gât din apă”.
Acum, după atâţia ani, s-a mai specializat, face lucrul ăsta cu mâna. A prins chiar unul de 1 metru şi jumătate. De altfel e primul om din Amazon care a avut curajul să prindă aligatori cu mâna. „Nu e pentru toată lumea ce fac eu”, ne spune căpitanul Barata. E adevărat că gestul curajos se plăteşte destul de bine. Undeva la peste 60 de dolari.
Aşa că s-a specializat în tururi pentru turiştii curioşi. Se pleacă din Manaus până pe partea cealaltă a fluviului. Cam jumătate de oră durează călătoria cu o mică şalupă, organizată ca un autobuz: câte două locuri la stânga şi la dreapta ca să vadă toată lumea bine. De partea cealaltă începe o serie de lacuri, unde pădurea e neatinsă. Copacii coboară până la apă, în unele locuri ai impresia că sunt mangrove, iar în altele apa e acoperită cu iarbă şi flori. Sunt şi un fel de mlaştini, mediul perfect pentru aligatori.
Brazilia vs Restul lumii
Noi am întârziat puţin la barcă, aşa că suntem zoriţi nevoie mare. Lumina scade din ce în ce mai mult şi prima parte a turului e pentru pescuit piranha. Căpitanul Barata trage barca într-un ochi de apă liniştit, sub copaci şi tufe, şi ne împarte undiţe.
Undiţele sunt de fapt beţe de lemn de care se atârnă un fir de pescuit cu un cârlig în capăt. Ni se dau două pahare pline cu carne şi dă-i bătaie. După ce arunci momeala, trebuie să baţi puţin apa cu undiţa, ca peştele să prindă de veste că e ceva pradă în zonă.
Teoretic trebuie să aştepţi foarte puţin până când să prinzi ceva. Numai că în amurg pescuitul nu mai merge aşa bine. Nimeni nu prinde nimic, cu excepţia căpitanului. El s-a aşezat strategic sub nişte tufe şi a scos de acolo cinci piranha cam în zece minute.
E un peşte nu mai mare de o palmă, mai mult lat decât lung. Are burta albă, iar coada triunghiulară e tăiată adânc. Bătrânul îi bagă acul adânc în buză ca să ne arate dinţii. Te cam tulbură, triunghiulari şi ascuţiţi ca un ferăstrău. Se hrăneşte numai cu carne.
Cei din Amazon nu mănâncă piranha. Nu e mare lucru de el la gust. În schimb fac o supă, despre care se spune că ar avea proprietăţi afrodiziace. Până la urmă scorul general a fost Brazilia 5 – restul lumii 1. Mă rog, o jumătate de unu, că peştele prins de Rajish de la secţia indiană, nu era un piranha. Însă era la fel de periculos. Un peştişor din categoria pisicilor de mare, care are pe burta mai multe ace. De fapt partea inferioară e atât de tare că te poţi tăia în ea doar dacă pui mâna.
Aşa că a fost scos din ac tot de căpitan. Un peşte ascuţit, cu foarte multe aripioare. Şi pe acesta l-am aruncat înapoi în apa cu piranha.
Aşa că partida de pescuit încheiată şi noaptea lăsată, am trecut la urmărit aligatori. Oamenii ştiu exact unde trebuie să meargă.
Întâi mi s-a părut cam ciudat ce fac. Unul din ei s-a suit pe mica punte de la prora şi cu un far de mare putere a început să măture malurile. Cât de bun observator să fi fost tot nu puteai să vezi nimic, decât dacă unul din aligatori hotăra să-ţi fie fotomodel.
În fine, ne-au chemat unul câte unul lângă ei şi ne-au explicat. Trebuie să te uiţi după ochi. În contact cu lumina farului ei devin strălucitori, galben-albăstrui. Şi încet-încet am început să văd ce urmăreau. Când lângă un copac, când lângă o tufă sau la nivelul apei.
Ni s-a cerut să facem linişte la un moment dat. Barca şi-a oprit motorul. Pe unul din ochiurile de apă se aflau zeci de mărgele strălucitoare. De la o palmă de noi ne priveau fără să clipească cum le intrăm pe teritoriu. Nu ştiu cui le era mai frică, nouă sau lor. Din cauza mulţimii căpitanul nu-şi putea face însă plonjonul. Am plecat spre o altă zonă, unde a prins aligatorul cel mic. Era o femelă în vârstă de trei ani. Botul avea dinţii ca nişte ace fine, puţin strâmbe. În momentul în care prind ceva, nu mai dau drumul.
Culoarea era kaki, cu pete negre iar burta alb-cafenie. Iar pielea împărţită în pătrate de un centimetru era atât de fină, atât de moale şi plăcută la atingere. Acum ştiu exact motivul pentru care aceste animale sunt atât de vânate…
„Nu ţi-a fost frică?” „De atâţia ani nu-mi mai este frică, în general aligatorii fug de tine. Totuşi trebuie să fii foarte atent la ce faci şi să ai grijă să nu fie în preajmă mama ăstora mici pe care-i scoatem noi din apă”.
Un astfel de aligator ajunge pana la 3,5 metri lungime. După aceea creşte doar în greutate. Aligatorul a fost eliberat după aproximativ 10 minute. A plecat repede spre malul de unde îl luasem. Căpitanul Barata nu s-a despărţit de noi înainte de-a ne spune că nu prinde numai aligatori, ci şi şerpi.
Acum patru ani a prins un pui de boa pe care l-a luat acasă, animal de companie. Acum are 1,5 metri. În emoţia momentului niciunul dintre noi nu i-a făcut o poză decentă căpitanului.
Deasupra Amazonului
Brazilienii sunt întotdeauna foarte amabili, săritori şi politicoşi. E un popor foarte plăcut. Aici însă coada de la aeroport ne-a surprins puţin. Foarte multă lume a intrat peste rând.
Din avion se văd clar zonele afectate de despăduriri Motivele ne-au scăpat tuturor deşi mai mulţi dintre cei de aici vorbesc portugheza. Era ca şi cum toată lumea ignora grupul de străini cu cele mai multe bagaje pe cap de călător. Nici fetele de la ghişeu n-au protestat în vreun fel. Cred că şi din cauza unei pene de curent care se repeta la fiecare cinci minute. Fenomenul a dus la anularea tuturor locurilor, aşa că am avut posibilitatea să ne alegem unde stăm.
Am dat o mică bătălie pentru locurile de la fereastră, dar le-am apucat. Fac o paranteză aici. Salutăm compania care ne-a dus pentru că într-un zbor de 50 de minute de la Santarém la Manaus, am primit mâncare şi băuturi. Locurile de la geam ne garantau o nouă imagine a Amazonului, una de ansamblu.
Ce se vede? Amazonul nu e doar un fluviu care-şi urmează liniştit cursul. În jurul său se creează o reţea de lacuri, râuri, mlaştini. De fapt acestea ascunde cele mai interesante lucruri în ce priveşte fauna şi vegetaţia. Multe dintre ele sunt greu accesibile şi astfel e o minimă garanţie că unele lucruri rămân aşa cum sunt. Pădurea de foarte sus se vede ca o perie foarte deasă. Râzând, cineva spunea că dacă vreţi să aveţi imaginea acasă luaţi câteva buchete de broccoli şi puneţi-le la un loc. Asta e imaginea. Iar din când în când, în zare se vedea ploaia.
Dar la fel de bine se văd şi distrugerile din statul Para. Asta ne-a ajutat să înţelegem mai bine despre ce scriem. În unele locuri, s-a ras totul până la pământul roşu. Au rămas locuri care parcă sunt cele din care se scoate lutul la noi. Pare că acolo nu a crescut nimic niciodată şi nici nu o să mai crească.
La fel de bine se văd şi culturile de soia din zonă, dar verdele lor parcă nu se potriveşte cu cel al pădurii. Am văzut şi surprinzător de multe drumuri într-o zonă care se vrea protejată. Cele mai multe au fost începute în anii ’70, când guvernul a început să dezvolte zona. Acolo unde apare un drum, zonele adiacente parcă se usucă brusc. Aşa că întreaga pădure e străbătută de dungi sau insule de culoare roşie.
Şi tot din avion am înţeles problema pe care o are guvernul brazilian cu sistemul de supraveghere al pădurii din satelit. Aproape tot drumul a fost acoperit de nori şi uneori de ploaie. Aşa se face că în aceste luni ale anului nu sunt date relevante despre tăieri. Sergio Leitao e însă dispus să-ţi dea tot felul de date care să te convingă că suntem la începutul unui dezastru. Am intrat pentru prima oară într-un birou al Greenpeace. Nu mi-am închipuit că lucrează la fel ca o redacţie, adică cu spaţiu deschis astfel încât lumea să comunice uşor.
„În ultimii 40 de ani am pierdut din Amazon o suprafaţă egală cu a Franţei”, ne spune şeful Greenpeace din Manaus. Iar mulţi cercetători spun că dacă se continuă aşa, în 2050, jumătate din Amazon va fi pierdut. „Procesul, aşa cum arăta acum, va duce la ceea ce se cheamă savanizarea regiunii”, spune Sergio Leitao. Se ajunge într-un punct în care pădurea nu se mai poate regenera, dar nici măcar nu mai poate genera ploaie.
70 la suta din ploile din Brazilia şi Argentina sunt generate de pădurea tropicală. Vorbim aici de cele mai bune pământuri din zonă, care riscă să rămână fără ploaie. La fel se va întâmpla şi cu energia. Dacă nu va mai fi apă, nici hidrocentralele nu vor putea funcţiona. Paradoxal acest proces este încurajat acum chiar de construirea unor baraje de hidrocentrale. Sergio Leitao vorbeşte pe puncte. Ştie bine aceste date, nu suntem primii jurnalişti cu care se întâlneşte. Acţiunile Greenpeace au parte mai întotdeauna de mediatizare bună.
Nu foarte demult una dintre ele a dus la închiderea portului Cargill de la Santarem. Membrii organizaţiei au reuşit să se urce pe banda transportoare a portului, provocând un scandal imens.
„Nu o să înţeleg niciodată de ce îşi refuză un câştig de trei ori mai mare pentru unul rapid”, spune la un moment dat. Dacă ţii pădurea o să câştigi în timp mai mult decât prin tăiere. „Cum sunt cu toţii din afară, probabil nu le place căldura”. Şi nu uită să adauge o frază, pe care am auzit-o de mai
multe ori până acum. „Europa şi-a transferat problemele la noi”. Ne-a trimis culturile de soia pe care nici măcar nu le foloseşte la mâncare ci la animale. Nici măcar noi nu mâncam soia, nu e din cultura noastră. „Cultura noastră e să fim exploataţi încă de la venirea portughezilor”.
Primește notificări prin email atunci când am lucruri importante să îți transmit!