Probabil că ați aflat că la handbalul masculin suntem cel mai praf din istorie. Nu ne-am calificat nici în preliminariile Campionatului European. Prosport.ro adună câteva dintre motivele probabile ale dezastrului. Rețin că jucătorii și-ar fi dorit să fie plătiți pentru fiecare zi la națională. Și că sunt ceva neînțelegeri între antrenor și jucătorii de la Constanța.

Aș fi dat orice în copilărie să îmbrac măcar o dată tricoul ăla. Să mi se cânte și mie imnul și să dau măcar un gol. Vise. Poate și pentru că eu, spre deosebire de generația asta, am apucat să văd în direct ultima frântură din legenda handbalului românesc: bronzul din 1990.

Am văzut ce înseamnă efectul Maricel Voinea și cum Mocanu dădea goluri cu spatele la poartă. Am știut că Buligan e unul dintre cei mai mari portari ai lumii și că Stângă e realmente uriaș. Pe Rudi Prisăcaru și Robert Licu am apucat să-i văd pe viu. Și i-am urmărit cu inima în gât la meciul cu Iugoslavia. Fotografia de mai jos e publicată de Libertatea prin anii 2000 și e cam tot ce reține internetul despre generația 90.

Am avut modele. Și chiar de nu le vedeam, am știut poveștile. Despre Gațu mi s-a spus că e cel mai bun din istorie. Și în mintea mea, fără să-l văd pe viu, așa rămâne. Am știut de Birtalan, Licu și Penu și de succesul lor constant. Am fost crescut într-o cultură a victoriei în handbal.  Și cred că niciodată nu mi-a trecut prin minte că se pot cere bani pentru fiecare zi la națională. Mai ales când rezultatele nu sunt rele, ci, cele mai rele din istorie.

Mă gândesc că aici este problema de fapt. Pentru generația de acum au dispărut reperele. Nu numai cele din handbal, ci și cele din societate. Naționala asta ar fi trebuit să fie o așa mare legendă, încât tricoul ei să fie un succes în sine. O onoare care să fie transmisă din generație în generație. Și o mândrie.

Chiar când scriu rândurile astea aflu că nu mai este Ghiță Licu (foto), despre care se zice că a fost cel mai bun apărător din lume. S-a stins cu o săptămână înainte de întâlnirea tuturor celor care au câștigat titluri mondiale pentru România. Se spune că în ziua finalei din 74, Licu a vrut ca premiu un frigider cu bere. Din care a băut jumătate de sticlă și s-a prăbușit de istoveală. Probabil cea mai ratată bucurie din carieră. Ar fi trebuit să fie aici, să bea jumătatea cealaltă de sticlă cu băieții și să spună toată povestea. Iar în fața lui să stea și să asculte cei de i-au coborât legenda într-o statistică rătăcită. Și să-l întrebe: cum nea Ghiță, vouă doar o bere v-au dat la Cupa aia mondială? Dar, sigur, luați și niște bani pe zi, nu-i așa?