După emisiunea despre Ovidiu Ianculescu am primit un mesaj de la un funcționar public. Se numește Bogdan și lucrează de 30 de ani în administrația publică din România. Mi-a spus că punctul lui de vedere este necesar în această dezbatere, dacă vrem să avem echilibru și cumpătare.

Noi obișnuim să avem o viziune radicală asupra funcționarului public din România. Mai exact, spunem că situația rea a României i se datorează, că experiența și profesionalismul îi sunt nule și că, cel mai probabil, este o pilă. De asta cerem depolitizarea instituțiilor publice.

În mod rațional nu poate fi, însă, așa în totalitate. Iar în ce privește depolitizarea, instituțiile publice românești sunt legal depolitizate. Vă invit să citiți mai jos punctul de vedere echilibrat al acestui funcționar public. Și concluzia la care ajunge.

Se discută mult despre politizarea numirilor în administrația publică, mai ales în cazul conducătorilor instituțiilor publice și pare conturată ideea că este firească această politizare, de vreme ce ei trebuie să pună în aplicare politica guvernului, iar ca să o facă trebuie să simpatizeze cu partidul aflat la putere, să-i fie loial acestuia, căci altfel îi vor pune bețe-n roate. Din câte am auzit în emisiunea dumneavoastră, însuși Președintele României ar fi făcut o afirmație în sensul acesta, ceea ce m-a cutremurat.  

În primul rând, funcționarii publici, indiferent de nivelul ierarhic dar mai ales cei aflați în poziții de decizie, nu pot și nu trebuie să fie loiali decât legii și interesului public. În acest fel, ei sunt în mod implicit loiali și programului de guvernare al puterii politice de la un moment dat.  

Oricare partid politic ar trebui să aibă o viziune clară asupra fiecărui domeniu al guvernării, viziune  transpusă în programul său de guvernare. 

Pentru fiecare dintre aceste domenii, ar trebui să elaboreze ceea ce azi numim pompos ,,politici publice”, de fapt să identifice problemele și căile de rezolvare a acestora și să pregătească proiectele de lege sau, după caz, acte normative de nivel inferior care conduc la reglementarea domeniului conform viziunii sale. Apoi, ajuns la putere, să facă demersurile pentru adoptarea acestor acte normative. Din  momentul intrării lor în vigoare, opțiunile puterii politice  devin obligatorii pentru funcționarii publici prin forța legii, indiferent de simpatiile lor politice.

Un funcționar public competent, experimentat și loial legii va avea capacitatea să pună în mișcare lucrurile în direcția prescrisă de aceasta, deci să contribuie implicit la aplicarea politicii partidului. Unul așezat în funcție pe criteriul loialității față de partid, este, de cele mai multe ori, așa cum practica o demonstrează în ultimii 30 de ani,  lipsit de competența și experiența profesională necesare în domeniu. Pe lângă că nu va fi în stare să imprime instituției o direcție sau alta, va genera și mai mult haos, va genera instabilitate și incompetență prin tendința naturală, dată de nesiguranță, de a aduce în posturile de conducere din subordinea sa oameni loiali lui și partidului, înlocuindu-i pe cei vechi. Și așa se ajunge ca în foarte multe instituții să fie o grămadă de șefi incompetenți, care produc numai blocaje iar angajații din posturile de execuție nu mai au de la cine să primească îndrumări coerente  ( așa cum povestea doamna de la Apele Române în emisiunea dumneavoastră). 

Există totuși soluție? Până la ce nivel trebuie totuși politizată administrația publică, dacă trebuie? 

Răspunsul se găsește în abordarea sistematică și coerentă a legislației actuale.  

Simplificând, funcțiile de miniștri și secretari de stat sunt eminamente politice  iar de la nivelul directorilor generali (inclusiv) în jos, vorbim despre fucționari publici. Legea stabilește, de mult timp și foarte clar, delimitările.

Funcționarii publici ocupă funcția publică prin concurs și se bucură de stabilitate. Spiritul legii este tocmai acela al cultivării competenței și experienței profesionale și a punerii carierei funcționarului public la adăpost de jocuri politice. Scopul este de a asigura în permanență funcționalitatea, eficiența și coerența aparatului administrativ.

Miniștrii și secretarii de stat sunt numiți politic. N-ar fi rău dacă miniștrii și secretarii de stat ar avea ceva în comun cu domeniul pe care îl păstoresc. Oricum însă, legea îi ajută și le dă dreptul, ca și primului ministru, să aibă cabinete proprii, în care pot angaja fără concurs consilieri personali. Scopul legii este tocmai acela de a crea pentru funcția politică un aparat de lucru propriu format din persoane care să întrunească atât criteriul competenței profesionale cât și pe cel al loialității față de partid și de persoana demnitarului.

Legislația face deci distincția netă dintre funcția publică și funcția politică și stabilește raportul de subordonare ierarhică și funcțională al funcției publice față de cea politică, în condiții care exclud însă cu desăvârșire interferența discreționară a funcției politice în procedurile de ocupare/eliberare a funcției publice.  

Mecanismul legal este coerent. La nivelul demnitarilor sunt oamenii politici, care au lângă ei corpuri de consilieri formate din profesioniști ai domeniului ministerului respectiv. Împreună, dispun de instrumentul reprezentat de actele normative care transpun legal voința politică a parlamentului și guvernului în domeniul respectiv. Funcționarii publici din subordine au obligația respectării legii, deci și a tuturor dispozițiilor date în aplicarea legii de către ocupanții funcțiilor politice. Dacă nu fac asta trebuie înlăturați, dar pe criteriul obiectiv al nerespectării legii și neîndeplinirii atribuțiilor de serviciu și nu în mod discreționar, la bunul plac al politicului.

Dacă lucrurile ar  funcționa așa administrația publică, chiar ar merge bine! În practică însă, vedem cu ochiul liber de mulți ani, că numeroși (ca să nu spun majoritatea) miniștri și secretari de stat sunt complet străini de domeniul pe care îl conduc și cu un nivel intelectual destul de precar, unii dintre ei chiar luptând la baionetă cu limba română.  Peste asta, e o tradiție ca posturile din aparatul propriu despre care vorbeam mai sus să fie tratate ca niște sinecuri și ocupate de persoane care sunt și mai străine de realitate decât miniștrii și secretarii de stat.  Politicienii,  incapabili să populeze funcțiile politice cu oameni competenți, politizează funcțiile publice fie pentru a crea noi sinecuri fie pentru a manevra bani publici în interes personal sau de grup.  Apoi, mai ales dacă  ies la iveală situații precum cea de la Apele Române, ne explică, în frunte cu Președintele, că acest lucru este necesar ca să poată fi transpusă în viață, pentru popor, gândirea luminată a unui partid sau altuia .

Avem deci un cadru legal destul de coerent, desigur  perfectibil, dar pe care  îl  încalcă sistematic decidenții politici. Cred că soluția nu poate fi găsită decât în aplicarea cu bună-credință a legii. Orice modificări i-am aduce, în lipsa bunei-credințe și a unui mecanism sancționator eficient, tot aici ajungem.    Dar si instituțiile cu atribuții de sancționare sunt, probabil,  victimele aceleiași politizări. De exemplu, în cazul de la Apele Române,  sunt publice elemente evidente de suspiciune privind comiterea infracțiunii de abuz în serviciu. S-a sesizat cineva?   

Scuze că m-am lungit atât, dar pentru mine subiectul e important. Ar mai fi multe despre administrație. Evaluarea competenței funcționarilor publici, miturile care circulă despre digitalizare, care e un factor, dar e departe de a fi prin ea însăși cheia eficienței administrației publice, despre noțiunea de birocrație, care a căpătat un sens aproape exclusiv peiorativ, din ignoranța celor care discută, despre faptul că, zic unii, nu ne trebuie prea multă reglementare, iar experiența profesională e un defect. Și așa mai departe.