Nu aș vrea ca uitarea noastră obișnuită să se aștearnă prea repede peste cazul fetei de la Mehedinți, incendiată de un criminal în serie. Directorul penitenciarului, care a făcut propunerea de  eliberare condiționată a fost demis. La rându-i Parchetul face o anchetă care să vadă de ce nu s-a acționat la plângerea de viol. Dar, în față avem o criză mai profundă care vorbește despre singurătate și incapacitate socială. 

Povestea acestei copile de 17 ani arată în felul următor.

Ea este singură acasă cu un frate mai mic, de 14 ani. Tatăl este plecat la muncă în străinătate. De mamă nu se mai știe nimic. Tatăl a lăsat copiii cu o bunică de 82 de ani. Aceasta trebuia să aibă grijă de ei. 

Potrivit legii, când părinții pleacă în străinătate, sunt obligați să înștiințeze statul și să lase un tutore legal care să semneze în locul diverse acte. E vorba de școală, de spitalizări sau alte cazuri când e necesară prezența părinților. 

Acestei fete din Mehedinți, bunica ar fi trebuit să-i asigure protecție în fața lumii, dar mai ales împotriva unui prădător care le-a devenit vecin, dar și, cumva, prieten al tatălui plecat la muncă. E evident că nu a putut să o facă de niciun fel. De asta, cel mai probabil, plângerea de viol nu a avut succes în fața poliției și a procurorilor. Un copil singur nu e prioritatea nimănui. Nici a direcțiilor de protecție socială.  

De asta, fratele cel mic și-a găsit sora arzând în flăcări. El a stins-o, el a chemat salvarea. El a rămas singur în curte după ce poliția, pompierii, dar și bunica au plecat. La o zi au venit oamenii din partea statului să-l ia și pe el. 

Și de aici începe o problemă profundă a României. Ca acesta mai sunt aproape 100 de mii de cazuri în România. Unii dintre ei au ambii părinți plecați sau sunt singuri după ce părintele unic a plecat și el. Sper că nu vă surprind cu nimic dacă vă spun că această cifră de la protecția copilului este contrazisă de datele ministerului educației care arată că sunt 150 de mii de copii cu părinți plecați. Cifra ar putea fi însă mai mare căci nu toți copiii cu probleme vin la școală.

Tehnic, direcțiile de protecție socială din primării sunt cele însărcinate să aibă grijă de ei. Asta este o sarcină care a picat pe capul lor după ce s-a constat că Autoritatea pentru protecția copilului nu are destulă forță să se ocupe de întreaga țară. Asta înseamnă că măcar o dată pe săptămână cineva de la primărie să vină să vadă de starea lor, de școala lor, să-i aducă în programe de sprijin școlar și chiar să le dea o masă caldă. Dar asta se întâmplă doar dacă omul sfințește locul. 

În general 20 la sută dintre acești copii ajung în grija statului cu totul. Iar dacă deschizi anchetele de presă făcute de-a lungul anilor o să te îngrozească sutele de grozăvii prin care trec: foame, depresie, bătăi, viol, incest, trafic de persoane, sinucidere. Și acum incendiere.

Aceste cazuri spun enorm despre noi, mai mult decât bătăliile zilnice obișnuite. Este un eșec atât ca stat, dar ca și societate. Nu cred că suntem chiar atât de buni și responsabili pe cât ne credem. Și mai știu că după două decenii în care eșuăm în această problemă, ea devine sarcina comunităților locale, a locuitorilor onești și de treabă,  care trebuie să găsească soluții pentru acești copii. Măcar să fie văzuți de către stat. 

Foto: Octav Ganea Inquam Photos