Într-o miercuri seară am mers să văd noul show al lui Teo ”Ăsta-i stand-up?” la Club 99. Am stat un pic de vorbă înainte. Nu știu dacă a stat să-și numere vreodată spectacolele, dar, cu siguranță, Teo are câteva mii. De asta își știe publicul foarte bine. Și cred că și-l selectează. Nu este interesat ca toată lumea să vină să-l vadă. Are și fler și experiență. Îmi spune de câțiva băieți care sigur o să-i facă necazuri în timpul show-ului. ”Îmi place lumea care vine la un spectacol, nu la distracție.” E stand-up, dar până la urmă este un act artistic. E o înlănțuire de talent, muncă, efort, imaginație și, da, transpirație. 

Show-ul ține cam o oră. La finalul ei, e transfigurat. Efortul se citește prin toți porii. E tras la față, mai brunet, și îmi pare că e chiar mai slab. Toată energia care a plecat dinspre el se simte. Spectacolul e un succes. Lumea îl primește cu urale. Dar sunt sigur că nu e pe gustul tuturor. Nu toată lumea visează la un spectacol în care se spun lucruri nasoale despre noi și tarele noastre. Despre cum gândim, cum iubim, cum ne războim, despre obsesiile noastre ca nație. Și-i spun că este curajos în comparație cu colegii care aleg subiecte mai facile. Cineva îmi spune că el este ”cel deștept”.  

Nu mă stresează atât de tare comparația. Este ideea că în România nu e un lucru bun (să fii deștept). Nu e o poziționare deloc înțeleaptă în România să fii deștept. Am și o bucată în show în care spun că românii sunt poporul care spune: „Bine că ești tu deștept” ca pe un reproş. Noi nu credem că cineva poate să fie. Nu ești, te dai deștept. Tu ești tot prost, dar ai pretenții. Se strânge puțin carnea pe mine când zic: „Ah, am mai pierdut un spectator”: În general în comedie e foarte deștept să vii de jos în sus. Sunt mulți oameni în comedie care au avut o abordare de deasupra. George Carlin e unul dintre ei. În momentul în care te poziționezi ca fiind cel mai prost din sală comedia, glumele sunt de genul: „Dar eu nu înțeleg care e faza, că văd că se întâmplă și eu nu pricep.”. Carlin era dintre puținii care zicea: „Hai că vă spun eu cum stă treaba: asta se întâmplă asta se întâmplă”. E foarte greu să vii de deasupra și e foarte puțin profitabil. Nu spunem despre un om că e deștept, spune că e cel mai puțin prost.

Mă întreb câtă lume știe că în realitate îl cheamă Claudiu

Doar familia îmi spune Claudiu. Mihai nu-mi spune nimeni. E un nume nou-nouț. A fost ținut de un bătrânel într-un garaj în Germania.

Are umor, un club și un restaurant. 

I-am dat soției ocazia să se exprime prin gastronomie, nu mi-am făcut un restaurant. E afacerea de care are ea grijă și face o treabă extrem de bună. Noi ne-am asociat cu un om care are această cârciumă. Ea are grijă de bucătărie, face meniul. Face o treabă extraordinară pentru că face cu foarte multă dragoste preparate românești, nu reinterpretate. Am prins un pic de boală pe termenul ăsta. Îmi provoacă ceva alergie de la televizor. Se tot folosea la toate concursurile de gătit. E foarte bine să îmbunătățești un produs, să-l schimbi, dar era o inflație de reinterpretare. Oamenii făceau sarmale, le zdrobeau cu o furculiță și le reinterpretau. Nu, e tot o sarma, dar ai zdrobit-o. Nu ai reinterpretat nimic.

Care e mâncarea preferată de la ea?

Are o budică de mălai, e o cremă de mămăligă să-i zic așa. Este sărată, nu e prăjitură.

De aici a apărut și conceptul Food for my man

Este un # pe care ea îl folosește de când s-a apucat de gătit și care mă enervează crunt. Mă scoate din minți. Rare ori am o reacție mai nasoală. Când ne-am cunoscut nu gătea. Eu găteam. Mie îmi plăcea și îmi place în continuare. Văzându-mă pe mine că iubesc să gătesc a zis că va încerca. Îl iubesc pe omul ăsta, stăm împreună, lui îi place, de ce să nu fac și eu chestia asta. S-a apucat și ea să gătească. Curbele s-au inversat total. Eu am început să nu mai gătesc, iar ea a explodat. A descoperit că îi place foarte mult, să învețe, să inventeze. De multe ori când mă întorceam din țară, ea mă aștepta cu mâncare. Tot timpul folosea #foodformyman. Vine bărbatul din deplasare și îl așteaptă femeia cu masa pusă.

Mă scoate din sărite pentru că de vreo 3 ani, de când s-a apucat să gătească mai mult în mediul profesional nu mai gătește acasă, dar folosește acest # pentru niște lucruri absolut minunate de care eu nu mă ating. Mă râcâie pe suflet pentru că știu că era pentru mine.

Nu e deloc geloasă, dar e amuzant că atunci când gem fiindcă îmi dă ceva foarte bun de mâncare face: „Hei, hei, hei”.

Nu sunt gurmand. E o diferență între gurmand și gurmet. Gurmand înseamnă să mănânci și a patra shaorma, gurmet înseamnă să mănânci o shaorma cu sos de tarhon și cu carne de curcan.

Pe mine mă amuză că de fiecare dată când comand gazpacho, chelnerii fiind traumatizați de românii care se poartă în felul lor aparte cu ei, aud „să știți că e rece”. Oamenii se așteaptă ca supele, ciorbele să fie fierbinți.

Show-ul său de la Sala Palatului, Aia e, a avut ca temă ”boala pe homosexuali, țigani sau unguri”. Azi îl vedeți pe youtube. 

A fost filmat anul trecut, la sfârșitul anului trecut. Unele au fost filmate înainte de referendum, altele după. Îmi pare rău că a durat atât de mult post producția. Ar fi fost bine să apară puțin mai repede, cât era încă proaspăt subiectul în mintea oamenilor. Nu e curajos. Când vine vorba de toate subiectele abordate, despre cum relaționează majoritatea legat de gay, de unguri, de romani și așa mai departe, am încercat, și cred că am reușit, să merg într-o zonă de centru. Nu vreau nici să bucur pe toată lumea nici să deranjez pe toată lumea. Sunt puțin progresist în abordare. Sunt sensomarxist: aș vrea să aibă toată lumea sens.

Sunt puține subiecte în care cineva are toată dreptatea. Un subiect în care nu există dreptate de împărţit între cel puțin două părți, nu cred că este interesant. Un subiect în care dreptatea este 100% alocată nu este efectiv discutat. Subiectele care nu sunt deloc controversate sau nu sunt deloc împărțite, nu sunt niciodată interesante. Nu văd niciun curaj în a aborda un asemenea subiect.

Am abordat subiecte de genul (relația cu soția) acum câțiva ani. Nu mă consider superior că nu o mai fac. Zic doar că m-am plictisit de zona aia. Nu zic că nu e o zonă bună, o zonă de subiecte ușoare, digerabile, în care oamenii se regăsesc foarte ușor.

Am încercat să țin materialul într-o zonă care nu e fățiș partizană sau violent părtinitoare. Am încercat să-l fac echilibrat. A fost foarte interesant că la unul din show-uri am vorbit cu niște rromi destul de în vârstă, serioși. La un moment dat cel mai bătrân de la masă a zis: „Am râs, mi-a plăcut. Când te-ai apucat să zici de țigani să știi că ai fost în pericol puțin pentru că nu știam unde o să te duci. Până la sfârșit mi-a plăcut. Să știi că te-ai jucat cu focul acolo”. Erau niște oameni mai serioși. Mi se pare interesant pentru mine. Apreciez că apreciezi chestia asta, dar nu o să mă scald în aprecierea asta. Știu de ce o fac.

Partea cu ungurii face sala să se cutremure de râs, doar că unii râd încrâncenat

Mi-au spus oamenii după show că există comunități de unguri în Moldova. Le spune ceangăi. Am răspuns la comentarii: „Vă mulțumesc mult că mi-ați spus de ceangăi, dar vă dați seama că nu mă refeream la ei”. Când moldovenii spun: „Ai naibii unguri!”, nu se referă nici ei la ceangăi.

Eram acum mulți ani de zile când făceam show-uri în Iași și s-a întâmplat exact așa. A țipat un hușean din sală. Râdeam cu Victor. Am fost la Suceava, iar la masa de lângă noi trei cetățeni, din Suceava, discutau exact despre asta. Era cu câteva zile înainte să dau drumul la Special pe YouTube. Ei, din Suceava, discutau cum nu se mai poate cu ungurii. Exact ce spuneam. Fuseseră ei la o conferință națională a firmei la care lucrau. Veniseră oameni din toată țara. Oameni au zis: „Ai dracu, la cursuri se chinuiau să vorbească română, dar în pauză, numai maghiară”.

Cred că românii au o problemă cu toleranța. Cred că suntem un popor care nu a fost expus la adevărata sursă a toleranței: înțelegerea. La noi se opune rezistență la ideea de toleranță. Atâta timp cât nu ai legătură directă, uman, personal, unu la unu, cu tot felul de grupuri marginalizate, nu-ți dai seama că sunt tot oameni. E foarte ușor să cazi în teoria asta a celuilalt. Sunt sute de mii de ani de evoluție în noi. Tot ce e străin de grupul meu e un pericol. Atunci când ai asta de sute de mii de ani în tine, de lucrul ăsta nu poți să treci decât atunci când acel grup nu mai e un străin, ai o legătură personală. Aveam o vorbă: Românii sunt rasiști. Ei spun că nu au nimic cu negri. Acum doi sau trei ani a venit o prietenă din Canada împreună cu o altă prietenă de culoare. Am mers douăzeci de minute pe stradă. După vreo 10 minute mi-a zis: „Se uită oamenii urât după mine. Voi aveți o problemă cu negrii aici?”. A început să mă uit la felul în care se uită oamenii și i-am spus: „Nu e ură. E curiozitate!”. Ea avea dreptate să judece reacția așa pentru că într-o țară unde sunt foarte mulți negri dacă te uiți așa după un om e semn de agresiune. La noi e doar forma. Numai la suprafaţa părea agresiune. La bază oamenii erau curioși.

Dacă te duci și vorbești la Târgu Mureș o să vezi că oamenii nu au boală pe toți ungurii, ci pe anumiți unguri.

S-a dus să cumpere pâine de la maghiari, dar s-a ales doar cu covrigei

E 100% adevărat. M-am dus în brutărie în Târgu Mureș să verific dacă îmi dau pâine. „Brutăria Covaci”. E în mod ironic pe bulevardul 1 Decembrie. E o problemă, nu zic că nu s-a întâmplat niciodată, dar de foarte multe ori, românii care pățesc asta sunt mai puțini decât se spune. Am vorbit cu mulți oameni cărora li s-a întâmplat. În cazurile în care li se întâmplă în mai puțin dintr-un sfert de cazuri e vorba de rea voință. Nu am auzit povestea asta în Oradea, Arad sau Satu Mare. De obicei se întâmplă în Harghita și Covasna. Se întâmplă rar ca vânzătoarea să zică în mintea ei: „Eu nu o să-i vând ăstuia nimic pentru că e român”. De cele mai multe ori nu vorbește română. Oamenii nu cred că ea nu știe să vorbească română, ci că e din rea voință.

„Aia e” e un show care mie mi-a mers la inimă

„Merge și așa”. Mai e și o altă observație. Mai e un alt grad de resemnare, mult mai mare: „Asta a fost”. „E” implică un prezent. Încă mai avem ce să facem. „A fost”, deja s-a încheiat. Resemnare cu precizie. Nu ai ce să-i mai faci, dar știi exact care e problema.

Eu mă judec fiindcă discut lucrurile astea fără să fiu calificat. Noi, comedianții, observăm și analizăm. Poate Vintilă Mihăilescu ar fi potrivit să răspundă la întrebarea asta. E o chestie care ține de antropologie, sociologie. Eu îl admir extraordinar de mult. În meseria noastră e greu să nu admiri un om care trăiește din a observa și diseca societatea, fiindcă noi asta face. Ideea e că nu știu să îți spun. Nu am instrumentele de cunoaştere.

Mi se pare că ne schimbăm, iar schimbarea e simplist să o vezi în bine sau în rău. Schimbarea e simultan în bine și rău. Mi se pare ciudat că oamenii vor un răspuns clar. Vor să simtă clar. Se fac sondaje. Mergem în direcția bună sau nu? Dacă 100 de ani mergem în direcția greșită nu cumva greșit e ce considerăm noi bun? E ciudat. Apoi oamenii au nevoia de ordonare a Universului, de simplificare. E bine sau nu e bine? E și bine, dar nici nu e bine. În afară de o creștere economică pe care o simți clar, și spui că e mai bine, restul e foarte interpretabil. Ține mult de ceea ce alegi tu să vezi, de ce trăiești tu, nu altul. Diferența pe care o văd eu foarte clar este că față de acum 20 de ani, de când eram eu în liceu s-a schimbat valoarea percepută a educației. Drastic. A scăzut foarte mult importanța acordată educației formale. Nu există alb și negru. Spun doar că eu simt că în momentul de față dacă mergi în licee și întrebi: „Cât de important e faptul că tu faci liceul ăsta?”, vor fi mai puțini oameni decât acum 20 de ani care zic „E important că fac liceul ăsta, e important că merg la școală”. S-a schimbat sistemul de valori oricât ne-am plânge. Oamenii zic că în rău. Pe de altă parte zic mereu că s-a schimbat în rău. E o discuție fără sfârșit. Nu știu cine impune modelele și valorile astea și de ce se prostește lumea. Vreau doar să spun că e clar că s-au schimbat modelele și valorile. Sunt total rupte de tot ce înseamnă educație. Pe vremea mea exista foarte clar modelul omului de succes care a învățat. Acum există mai puțin. A apărut modelul antreprenorului care pe vremea mea nu exista. Antreprenoriatul ăsta în România poate foarte ușor să fie curat sau nu. Și pe Becali poți să-l vezi ca pe un antreprenor.

Teo urăște anii de facultate, dar, cumva, liceul i-a plăcut. 

Am disprețuit mult facultatea pentru că în liceu am văzut ce înseamnă un model de învățământ în care ești apreciat ca om, ca individ, dacă vrei. Liceul pe care l-am făcut eu e în continuare un liceu deosebit. „Colegiul Național Bilingv George Coșbuc”. În continuare e un liceu altfel. De ceva timp nu am mai fost în liceu, dar cred că vreo 10 ani după ce am terminat am mai fost pe acolo. Am avut întâlniri cu elevii, m-am întâlnit cu profesorii. Profesorii au organizat întâlniri. În perioada aia se mândreau.

Cum se adună ideile din spectacole

De data asta chiar le atac activ. Asta mă distrează. Nu știu dacă e curaj sau confort. Vorbesc despre bacterii, incest la bacterii. Din pas în pas am ajuns la incest la bacterii. Am pornit de la o chestie văzută pe o sticlă de Domestos. Scria că omoară 99,9% dintre bacterii. Aia a fost sămânța. Mi s-a părut interesant. Ce se întâmplă. Am ajuns așa la incestul bacterii și la cât de grav e consumul inutil de antibiotice în România. România e pe locul doi în Europa după Spania.

 Era ceva grav dacă venea de-a gata. Era ceva ce trebuia psihanalizat. Am făcut show-ul ăsta la Iași și Brașov, două dintre orașele mele de suflet pe lângă Cluj, Constanța și Timișoara. Acolo mă înțeleg cel mai bine cu publicul.

Faceți-mi și mie o glumă, domnul Teo!

O glumă se dezvoltă. Fiecare om are alt proces. Eu am niște semințe. Eu îmi notez numai o sămânță care ori devine o glumă scurtă, ori îmi dau seama că nu merge, nu are rost, o abandonez o vreme și se poate întâmpla ca peste trei ani să revină, să-și găsească locul într-o altă construcție, ori crește foarte mult. Am bucăți de 10 minute care au plecat de la două propoziții scrise în telefon. Eu în telefon scriu numai miezul. În momentul în care ceva mi se pare amuzant, văd un contrast, un paradox, o chestie care e trecută cu vederea, dar care e acolo, o notez. Notez doar sămânța. Pe scenă transmit ideea aia în cuvintele care îmi vin pe scenă. Mi-am dat seama că e o diferență mare între cuvintele pe care le aleg când scriu și celelalte. Se întâmplă lucruri diferite de la un spectacol la altul, până când gluma se așează, se întărește, până își găsește forma cea mai bună.

Nu am scrise decât draft-urile. Am notate observații. Oamenii nu suportă oamenii care o duc bine în mod cinstit căci atunci nu mai au nicio scuză că o duc prost. E o observați făcută sigur la români. Dacă nu ești antreprenor pe bune sau dacă faci bani mai mulți decât media în mod cinstit, în mod legal, aia deranjează. De aia se știu oamenii care fac bani în mod ilegal apreciați atât de mult, pentru că oferă un sentiment de confort. Dacă tu furi, ești băiat deștept, faci combinații, ești foarte bogat, oamenii au scuza asta: „Eu nu am banii lui, dar eu sunt cinstit. Măcar nu fur”. „Ăla e mai bogat decât mine, dar a făcut niște lucruri pe care eu nu sunt dispus să le fac, fiindcă eu sunt genul de om curat, integru, cinstit.” Dacă tu nu ai furat și ai făcut bani, înseamnă că a greșit el undeva. Putea să facă și el ceva să aibă banii tăi, dar nu a putut. De asta cred că antreprenoriatul la noi o să aibă niște probleme. Are legătură și cu mutarea valorilor de pe educație. Nu mai apreciem faptul că cineva a făcut sau a construit o afacere. Nu mai e apreciată chestia asta. Are legătură cu faptul că în ultimii 30 de ani clar s-a adâncit inegalitatea între oameni. Foarte mult din nostalgia oamenilor despre comunism e aberantă. Dacă stai și râcâi o să descoperi sub suprafața ei nostalgia pentru egalitate sau pentru lipsa inechității de fapt. Muream de foame, dar muream toți. Așteptai 6 ani să îți vină mașina, dar aveam toți Dacie. Ce e foarte interesant apropo de comunism e că nimeni nu avea nimic, dar toată lumea se descurca. Nu e ciudat că erau magazinele goale, dar nu murea nimeni de foame? E foarte ciudat. Cred că de acolo se trage aplecarea românilor către economia neagră și către combinații. Are rădăcini în comunism.