Uneori e nevoie să tragi aer în piept înainte de a pune ceva pe blog. Nu am scris în week-end, odată cu evenimentele, pentru că eu cred că zilele astea e nevoie de un pic de cumpătare. Dar, ca de obicei, vreau să știți unde stau. Așadar, câteva lucruri la zi: 

1. Nu e greșit să ai un concert la comemorarea Revoluției. Victoriile sociale se și sărbătoresc, nu numai se comemorează. Pe principiul ăsta, U2 nu ar fi scris niciodată In the Name of Love. Există cântece destinate libertății și simbolurilor. Din când în când, națiile trebuie eă-și trăiască victoriile, chiar dacă au fost dureroase. 

2. Nu e greșit dacă un concert este organizat sub egida unui insitut care se ocupă de Revoluție. Greșit este ce face institutul în restul timpului și cum a cosmetizat istoria astfel încât să-i fie pe plac lui Ion Iliescu.

3. Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu trebuie să treacă prin judecată până când un magistrat le va da sentința. Nu e nicio coincidență că dosarele revoluției au fost făcute praf câtă vreme au avut pârghii ale puterii. Oamenii aceștia au ascuns ceva și trebuie să aflăm ce. 

4. Fiind judecat, Gelu Voican Voiculescu trebuia să se abțină de la a fi prezent la evenimentele dedicate Revoluției. Așa e civilizat. Nu mă miră că cineva i-a dat cu o cârjă în cap. O grămadă de oameni suferă după ce a făcut.

5. Nu-i căutați justificări celui care l-a lovit. E un gest grav, fără rațiune și care nu trebuie explicat, ci doar pedepsit. 

În fine, ce este important e în altă parte. Dincolo de retorica de Facebook și de un marș, cimitirul Eroii Revoluției era gol ieri la amiază. Să fi fost cel mult zece persoane într-o oră. Între ele, doi americani care mi-au atras atenția că ne uităm eroii. ”Am fost și acum doi ani. Și atunci erați foarte puțini. De ce nu vine lumea să-și cinstească eroii?” ”Așa e viața,” i-am spus rușinat. ”Eu sunt din New York și mi se pare incredibil că puteți uita ce monstru a fost Ceaușescu. Să nu uitați!”

Dacă vrei să dai o lecție, acolo trebuie să fii cu o floare și o lumânare. Am văzut un cuplu la un mormânt, probabil la un tată, și o soră la mormântul unui frate. Tăcere, apoi. La multe dintre morminte, duminică nu a mai venit nimeni. Am făcut un calcul. O parte dintre cei omorâți aveau 30 de ani la Revoluție.  Părinții lor să fi avut 50. 30 de ani mai târziu poate că nu mai e niciunul dintre ei. Oamenii aceștia nu ne au decât pe noi. Din când în când, e nevoie de o lumânare. E bine că, aici, statul are mai multă grijă decât noi. M-am uitat pe cruci. Mulți, prea mulți copii. De vârsta de azi a copilului meu. Nu au avut parte nici de copilărie, nici de zilele ei libere. 

L-am rugat pe Vladimir ca peste 30 de ani, oriunde s-ar afla, să treacă din nou pe la Eroii Revoluției. I-am spus că nimic nu este definitiv și că tot ce-am câștigat atunci trebuie apărat în fiecare zi. Mi-e teamă că cine uită va repeta istoria. E moștenirea noastră pe care trebuie să o dăm mai departe. 

Fotografiile sunt ale Alinkăi.

Afişează slideshow