Miki Buzărnescu e relaxată în afara arenei. A venit la radio plină de zâmbete. Și deschisă să stăm de vorbă, să povestească. Și are timp și de fotografii, căci s-a făcut coadă la vederea ei. E cu totul altă persoană decât cea de pe teren. Acolo este personificarea ambiției și pare o femeie de fier. Neiertătoare cu ea, Miki este dură pentru că viața ei este expresia suferinței sportive. Puțini să fi trecut prin șirul de accidentări pe care le-a avut și, și mai puțini sunt cei care s-au întors. Despre asta vorbim azi. Despre cum se construiesc voința și ambiția. 

Mă recuperez deoarece la ultimul meci jucat a trebuit să mă retrag. Eram accidentată și la gleznă și la umăr, iar durerile nu îmi mai dădeau pace. De atunci mă recuperez. E o perioadă grea pentru care aloc mult timp dintr-o zi.

Este foarte frumos ce facem noi. Faptul că avem șansa să mergem în atâtea țări e un privilegiu pentru noi. O facem de la o vârstă fragedă. E cu toate astea și foarte greu. De multe ori nu avem timp să vizităm. Mai ales în capitale, vrem să mergem să vizităm câte ceva, să vedem arhitectura, să cunoaștem istoria țării respective. În fiecare an avem cam aceleași turnee. Dacă mergem în aceleași țări reușim în unul din cinci ani, spre exemplu, să vedem câte ceva.

Ultima dată, Mihaela a jucat Tașkent

În Tașkent e foarte frumos. Am mai fost acum 10 ani și s-a schimbat foarte mult țara, orașul. Era curat, locuri destul de bine consolidate, străzi foarte largi, incomparabil față de ce e la noi. Acolo aveau câte 4 benzi pe fiecare sens. Oamenii sunt mai sărăcuți decât noi, dar mie mi-a plăcut. Chiar dacă am stat doar 3 zile am reușit să văd altceva față de acum 10 ani. Am fost foarte supărată că nu am mai putut să continui meciul și a trebuit să mă retrag. Știam că nu urmează o perioadă foarte bună pentru mine.

Nu știam despre ea că este poliglotă și se înțelege cu toate fetele din vestiar în limba lor

Sună paradoxal, dar spaniola am învățat-o prin clasele II-IV urmărind telenovele la televizor. Nu aveam posibilitatea să facem antrenamente iarna, decât foarte rar, iar în fiecare zi după școală stăteam acasă. Mă uitam la telenovele și cu părinții. Suntem mulți în tenis care au învățat așa. Legat de colege, dacă sunt din Spania sau America de Sud vorbesc în spaniolă. Dacă sunt vorbitoare de franceză, vorbesc în franceză. Așa le e și lor mai ușor, iar eu exersez. De la 4 ani am început engleza și franceza, acasă, cu o doamnă. A văzut că pot să învăţ destul de repede și venea săptămânal. Era o prietenă de familie.

Atmosfera de la turnee și din vestiar este complet diferită față de ceea ce te-ai aștepta. Tenisul își obligă jucătorii să stea în același vestiar. 

Depinde de starea fiecăreia de spirit. De cele mai multe ori în vestiare ne întâlnim puțin înaintea începerii competiției. Venim cu două zile înainte, iar toată lumea e agitată, să se pregătească. În timpul competiției e și mai greu pentru că toți suntem angrenați în această stare pe care ne-o inducem, în care dorim să jucăm cât mai bine și să câștigăm.

În vestiar e destul de multă liniște. Atmosfera e calmă, liniștită. Într-adevăr se mai simt anumite stări de nervozitate. Înainte de meciuri e liniște, toată lumea e într-un colț, se concentrează. Noi avem un vestiar pentru toți jucătorii. Mi se pare interesant să vezi toate jucătoarele de top într-un singur loc. Fiecare are tabietul ei. E o experiență. Mai tragem cu coada ochiului să mai învățăm câte ceva, mai ales de la cele cu experiență. Sunt și prietenii între noi, suntem deschise. Nu suntem într-o bulă în care să nu vorbim. Eu sunt o fire deschisă.

Care sunt tabieturile tale înainte de partidă?

Intru cu căștile și ascult anumite melodii care îmi ridică pulsul. Înainte să ajung pe culoar fac o încălzire în vestiar, încerc câteva minute să vizualizez mental loviturile bune, câștigătoare sau chiar pe mine câștigând o partidă. Din momentul în care intru pe teren îmi pun într-o anumită parte termobag-ul și cealaltă gentuță. Îmi scot o gentuță cu șervețele. Am și un gel de mâini pe care îl pun într-o parte, să-mi fie ușor să-l iau în pauze. Fără să vreau, în pauze, îmi suflu nasul, îmi dau cu gel pe mâini, mă șterg cu prosopul pe toate părțile. E foarte amuzant. Mama mi-a zis văzându-mă o dată la televizor: „Măi Mihaela, nu te mai șterge la subraţ în pauze că se vede ciudat”. „Mama și ce vrei să fac, să stau cu transpirația?! Dacă așa simt, mă șterg”. Asta fac la fiecare pauză. Nici nu știu dacă am nevoie sau e doar obișnuința. Nu am niște tabieturi. Sunt unele jucătoare care joacă cu aceeași pereche de șosete până la finalul competiției, spălându-le în fiecare seară.

Ce muzică alegi?

Personal, simt că îmi dă aripi. Mă concentrez mai mult și am un alt ritm cu care intru pe teren. O muzică mai lentă m-ar adormi, mi-ar aduce o stare de calm.

Lucrez cu o psihologă, sportivă, special pentru a fi cât mai concentrată sau pentru a depăși anumite clipe dificile în anumite partide. Și eu le-am simțit pe propria piele, chiar și anul ăsta când am avut destule suişuri și coborâșuri. Au fost multe meciuri în care conduceam, câștigam primul set, chiar și la începutul setului doi reușeam să conduc, dar mai apoi se întorcea jocul, se complica tot. În decisiv era strâns, câștiga cea care era mai fresh, mai fit. Eu aveam și durerile… Știam că dacă nu reușesc să câștig cât mai rapid se poate complica meciul. Nu îmi era ușor să joc un timp atât de lung cu durerile de la gleznă și umăr.

Viața sportivului de performață este făcut din durere. Ce dureri are Miki acum?

Când mă ridic din pat dimineața mă dor ambele, inevitabil. La antrenamente umărul. Glezna e mai bine față de cum era la începutul anului sau la mijlocul sezonului.

Când te încălzești durerile mai trec, dar ele revin pe parcursul jocului. Tot anul acesta cel mai rău mă supăra umărul când serveam. Au și fost comentarii la adresa serviciului: „Nu mai ai aceeaşi viteză, aceeași siguranță”. Eu în subconștient încercam să nu mai simt acea durere. Când am stat două luni jumătate plecată, după Wimbledon, când am plecat în America și apoi în Asia, la un moment dat nu mai rezistam cu durerea. Psihic simțeam că mi-a ajuns în creier. Mai făcusem între timp o fasceită plantară la călcâiul stâng și o fractură de stres la călcâiul drept. Eram extrem de stresată. În timul verii durerea era aproape maximă, între 7 și 9 pe o scară de la 1 la 10. Ajunsesem înainte de Roland Garros, de Wimbledon să fac o pauză de două săptămâni fără să joc, doar cu injecții și recuperare. Mă antrenam acolo. Am avut o pauză în aceste 7, 8 săptămâni, iar în 4 dintre ele nu am jucat deloc, doar am făcut recuperare pentru a-mi da o șansă să fiu mai bine.

Nu mai ai același ritm într-un meci, aceeași viteză de reacție. Când ai meciuri sau antrenamente mai puține categoric nu mai ești aceeași persoană. Anul trecut aveam meciuri pe care le jucam din instinct, datorită faptului că acumulasem meciuri și încredere prin rezultatele bune. După ce m-am accidentat în august din cauza acelei arbitre toate astea s-au schimbat. Am făcut o pauză de câtva luni, am reintrat în competiție. La începutul anului mă simțeam mai bine, am fost în Australia, am jucat bine împotriva lui Venus Williams, a fost Fed Cup. Odată cu această rutină cu meciuri și antrenamente, bineînțeles că durerile apar. Făcusem injecții cu cortizon, și PRP-uri. Tot ce se poate face. Dacă nu aș fi făcut sport de performanță eram ok. Puteam să desfășor activități de zi cu zi fără atâta recuperare, dar la acest nivel nu ai cum dacă nu faci o recuperare extrem de strictă și nu te ții de ea cap coadă.

Accidentarea sa a fost una oribilă

Dacă nu era ea să nu accepte să oprim meciul câteva minute până se usca suprafața, nu mă accidentam. Poate câștigam, poate pierdeam acel meci, dar încrederea cu care jucam, rezultatele pe care le aveam erau bune. Urma US Open. Eram foarte aproape de a prinde Turneul Campioanelor, cel mare. Eram undeva la locul 13 în clasamentul pentru Turneul Campioanelor.

Am insistat. Totul era live în toată lumea, există înregistrările. Am rugat-o să oprească și nu a vrut. A spus că pentru ea nu e ud. După două puncte am alunecat și mi-am rupt ligamentul la gleznă. Și acum îmi e atât de milă de mine când mă uit la pozele cu glezna de atunci. Exact ca în filmele de groază în care oamenii sunt vineți, roșii. Era imensă, umflată oribil.

Arbitra cu pricina s-a întâlnit apoi cu ea

Nu am mai vrut să o bag în seamă. A venit să își ceară scuze a doua sau a treia zi când am mers la club. Am lăsat-o să spună ce avea de spus, dar vinovată e atât ea cât și supervizorul. Probabil ea a întrebat dacă pe alt teren nu ploua atât de rău. Terenul central era puțin diferit ca suprafață. Acesta era mai alunecos.

După ce s-a accidentat, WTA a introdus schimbări în competiții

De când cu accidentarea mea, anul acesta, la orice mică ploaie, la ceva ce îi deranjează pe jucători, imediat se întrerupe meciul, se așteaptă, nu se intră pe teren. Pentru ei a fost o lecție, dar pentru mine cariera mi-a fost dată peste cap.

Accidentările au însoțit-o de-a lungul vieții sportive

Am mai avut 2 operații la genunchi și doi ani nu am jucat.

Nimeni în afară de părinții mei nu mai credeau în mine. Ei și apropiații. Nici eu nu mai credeam în mine. Încă jucam, dar mă dureau genunchii. Vedeam că nu pot câștiga mai mult de un meci, două. Nu știam ce să mai fac. Simțeam că nu reușesc să depășesc acel prag cu durerea. Prin urmare mă gândeam că am 27 de ani, am fost locul 140 cu 3, 4 ani înainte să mă operez la genunchi. Am spus că trebuie să fac ceva pentru că nu mai vedeam nicio șansă. Cu banii eram în pierdere constant. În acel moment mă gândeam că pot prinde un loc în străinătate. Făcusem doctoratul și credeam că o să mă ajute. Am mers și am jucat echipe în Olanda unde mai jucasem cu un an în urmă și am fost foarte dezinvoltă. Cei de acolo s-au ocupat de mine și de accidentare. Oarecum în acea joacă, pentru că nu era o competiție ce se puncta în WTA, am câștigat împotriva unor jucătoare de tot 150, 200, una dintre ele chiar de 100. Părinții mi-au spus cu câteva luni în urmă: „Cum de nu ești top 100? Uite ce joc ai! Ești incredibilă! E păcat. Le-ai bătut pe fetele astea, ele nici nu au văzut mingea”. De acolo am început să joc niște turnee ITF pe care le-am câștigat. Astea mi-au dat un impuls. Genunchii mă dureau din ce în ce mai puțin, iar când vedeam asta automat nu mă mai gândeam la durere, ci focusul era pe lovituri. Mi-am spus că dacă nu reușesc nimic în 2017, anul viitor mă las.

Apoi m-am calificat prima oară la un Grand Slam pe tablou, la US Open. De abia atunci am realizat că eu pot fi top 100 și pot să joc la un nivel înalt. Atunci m-am convins singură. Pur și simplu jucam programată. Eram la foc automat. Mergeam, jucam, nu mă gândeam decât la cum aș putea să joc cât mai bine, să am cât mai multă încredere. Nu mă gândeam la rezultat, la puncte, la clasament, la nimic. Mergeam și jucam pentru a vedea ce urma la finalul anului.

Singurătatea este, însă, cel mai greu lucru pentru un jucător de tenis

Erau puțini susținători la turneele ITF. Acolo e groaznic. Pornind de la organizare până la interesul celor din jur. De multe ori eram singură de ziua mea la concursuri. Câștigam sau pierdeam, eram singură. Mergeam singură la concursurile ITF. E foarte costisitor. Dacă nu ai susținere financiară din partea familiei sau sponsori acest sport e foarte greu de practicat la nivel înalt. Sunt zeci de mii, sute de mii de euro pe care le cheltuiești fără a ști dacă vei câștiga ceva înapoi. Dacă joci cel mai mic turneu ITF și câștigi, după taxe rămâi cu 1.500 de dolari dintre care tu plătești avion, cazare, masă pentru tine și chiar pentru antrenor dacă vii cu cineva. E posibil să fii aproape pe 0 sau pe minus. Mai mergeam cu alte jucătoare din România și stăteam amândouă în cameră dacă nimeream același turneu. Mai făceam antrenamente împreună.

Mă sfătuiam mereu cu părinții. Tatăl meu e și antrenorul meu, vorbeam cu el despre tactică, despre ce e de făcut a doua zi. Mereu țineam legătura. Am rămas constant în contact cu familia, cu preparatorul fizic, cu psihologa.

Tatăl său i-a fost și antrenor

E bine, dar e și dificil. Nu e ușor. Partea bună e că te cunoaște de mic și cu siguranță îți dorește doar binele. Nu are nimic de ascuns. Nu urmărește să câștige cât mai mulți bani. Câteodată însă poți lua unele lucruri personal, te poți supăra. Atmosfera nu mai e aceeași. Noi avem nevoie de o atmosferă plăcută, relaxantă, pentru că tensiunea nu ne face bine. Dacă intrăm supărați într-un meci, nu mai ești la fel de concentrat.

Tata. Cum e tatăl de fapt?

E un om liniștit, cerebral. Câteodată au mai fost și momente în care ne-am supărat. Nu țipăm. Dacă nu ne convine ceva o luăm însă personal. Nu mai spunem nimic.Tata nu m-a forțat niciodată cu nimic. Poate aș fi vrut să fie puțin mai dur când eram mică. A fost tare bând și bun cu mine. Are o iubire necondiționată pentru mine și de multe ori cred că a lăsat de la el. Sunt încăpățânată de fel și nu am fost cea mai blândă. Sunt mai independentă. De multe ori știam ce greșesc și ce trebuie să îndrept. Poate de asta îmi susțineam punctul de vedere. Trebuia să-mi spună de mai multe ori ca să știu că are dreptate. Nu e ușoară o relație de tată antrenor cu jucătorul. De multe ori nu rezistă. Sunt puține exemple din tenis în care s-a reușit. Nu e totul roz. Te pune să muncești, dar nu mai mult decât trebuie. De multe ori eu voiam să recuperez timpul pierdut.

Începutul în tenis a fost firesc. La fel și continuarea

Părinții mă luau de la grădiniță și mergeam pe „Ștrandul tineretului”. Ei jucau tenis, iar eu îi urmăream. Băteam cu mingea la zid, mai dădeam peste fileu cum reușeam. Ușor ușor am început să joc. După școală mergeam în fiecare zi. Când am început antrenamentele nu mai aveam timp să merg cu copiii să mă joc în spatele blocului. Am fost în școală în două sau trei excursii: la Peleș și la mare. Nu aveam timp. La un moment dat aș fi vrut. Mă mai lăsau, dar nu până târziu. Trebuia să-mi fac și temele. Eram conștiincioasă și la școală, nu voiam să iau premii mici. Am luat premiul I până în clasa a VII-a sau a VIII-a. Profesorii erau foarte plăcut surprinși. Chiar dacă lipseam voiam să îmi fac temele, să răspund. Eram mai timidă, nu genul de persoană care să iasă în evidență, prima în față, dar dacă eram întrebată răspundeam, dacă voiam ridicam mâna, dar stăteam mai în spate.

La 8 ani am jucat primul concurs național. Am pierdut 6-0, 6-0 cu sora Monicăi Niculescu, Gabriela Niculescu. Ele erau deja foarte bune. Începuseră competițiile mai devreme. Am plâns mult atunci, dar am început apoi să mai câștig câte un meci. Pe la 10, 11 ani am început să câștig concursuri. Eram în primele 6 din țară. Atunci au realizat și ai mei că am potențial. Eram mai dezvoltată decât ceilalți. Eram mai înaltă, mai plinuță. De când m-am operat de polipi mi s-a schimbat metabolismul. Tata a văzut că am potențial și mi-a spus că ar trebui să fac mai multe sacrificii dacă îmi doresc o performanță în tenis. Ei mi-au spus la început că e mai mult ca o joacă.

Dacă nu joc două săptămâni, în două zile de antrenament am 80% din potențialul maxim. Reușesc să îmi revin foarte repede la o formă sportivă bună. La fel a fost și atunci, dar mi-au spus că nu e chiar în regulă să merg la joacă ca ceilalți copii dacă vreau tenis.

Primii bani te-au impulsionat?

Au fost la 16 ani când am jucat prima oară la un turneu ITF de senioare în România. Am pierdut în primul tur și cred că au fost 100 de dolari sau 80.

Ambiția e nativă. Îmi amintesc bine cum eram mică și cum sunt acum. Mi-am dovedit singură că sunt ambițioasă. Nu am vrut să renunț la acest sport din pricina accidentărilor. Mereu îmi reproșam că toate mi se întâmplă mie, că nu pot juca astfel încât să fiu sus. Nu înțelegeam de ce mă doare. Nu voiam să mă las de tenis din cauza acestor dureri. Nu suport. E viața mea, e pasiunea mea. Mi-am sacrificat totul pentru ea. Îmi doresc să fac performanță din acest lucru. E ca un job. Au fost multe momente dificile. Zile întregi când plângeam, nu știam ce să fac, dar nu voiam să renunț la tenis din cauza asta.

Furia pe teren este una dintre mărcile Mihaelei. Toată lumea îi știe izbucnirile

Anul acesta am încercat să diminuez din furie. Multe persoane mi-au transmis că e mai bine să fiu aceeași persoană ca anii trecuți. Sunt mulți care mi-au reproșat asta și sunt îndreptățiți. Până la urmă nu e un comportament demn de un sportiv de nivelul acesta. Nu era frecvent, dar într-adevăr, mă uit și eu la ceilalți jucători de top. Din afară nu se vede frumos. Am avut anul trecut câteva ieșiri mai neplăcute. Pe toate le am însă, pentru că simt că am dreptate. Erau la adresa unor mingi greșite de arbitri. E normal să greșească fiindcă nu le pot ghici sau vedea pe toate. De câteva ori am avut dreptate la hawk-eye. Unde nu era hawk-eye, așa cum a fost și anul trecut, la acel meci pe iarbă în care am avut niște ieșiri față de arbitru, se vedea pe reluare că am avut dreptate. Comportamentul însă nu era ok, recunosc. Am lucrat pe chestia asta. Dacă ești calm, simți că ești mai moale. Mie îmi trebuia un impuls mai vulcanic.

Cum derutează adversarii celelalte jucătoare

Sunt jucătoare. Eu nu sunt genul care să apelez la aceste lucruri. Vreau să fiu fair-play, nu să păcălesc adversarul cu asta. Am jucat cu Sharapova de 2 ori anul trecut și era introdusă noua regulă. Nu mai are voie cu noul regulament, dar bătea mingea de foarte multe ori. La un moment dat obosești tot uitându-te după minge. Unele jucătoare țipă când lovesc mingea. Și asta te poate deranja, dar trebuie să ne adaptăm. Eu una respect fiecare jucător. Accept fiecare tabiet. Fiecare e cu staff-ul lui înainte de meci. Jucătoarele nu stau atât de mult în vestiare, ci mai mult afară, în zona de încălzire sau în cea de Playersʼ Lounge, pregătind tactica pentru meci.

Sharapova e atât de greu abordabilă pe cât se spune?

E mai retrasă. Până la urmă nu e de judecat pentru că ea este genul care a declarat că tenisul e un job pentru ea și că îl tratează ca atare. Ea vine, își face treaba și pleacă. În viața de zi cu zi e foarte ok. E extrem de respectuoasă față de echipa ei.

Sufletul vestiarului cine este?

Dintre americance sunt câteva. Sunt multe fete zâmbărețe. Jennifer Brady e foarte ok, e open. Petra Kvitova e relaxată. Wozniacki la fel. Am fost prietene bune când eram la juniorat. Apoi am fost departe din cauza accidentărilor. Când ne-am revăzut a fost foarte drăguță cu mine. Ne salutăm, vorbim, am făcut și antrenamente împreună. Tatăl ei mereu vorbește cu mine. E o fată foarte ok.

Fericirea după turneele câștigate

Aș fi vrut să mă exteriorizez mai mult. Nu știu de ce m-am abţinut. Acum, dacă aș mai câștiga un turneu, cu siguranță o să mă las pe spate pe teren. Am fost destul de modestă, așa sunt eu. Nu vreau să ies cu ceva în evidență. Am plutit puțin. A fost foarte rapidă trecerea. În după-amiaza aceea, după finală, a trebuit să zbor la Toronto. Era seara zborul, ajungeai a doua zi dimineață la Toronto. Eram dată peste cap, nu dormisem. Nici nu am mai apucat să fac antrenament în ziua aceea. Am jucat a doua zi cu Wang. Am câștigat, iar a doua zi m-am accidentat, la meciul cu Svitolina. Nici nu am apucat să mă bucur că a venit imediat partea de tristețe.Venisem în America cu o amică, fostă jucătoare din Polonia cu care am mai jucat dublu. Imediat după meci am sunat acasă. Părinții erau în extaz.

Tata a trebuit să își lase job-ul la un moment dat ca să plece cu mine la concursuri. Doar mama lucra, nu era ușor. Eram conștientă de sacrificiile părinților mei. Mi-am spus de mică faptul că atunci când voi ajunge să câștig îndeajuns de bine o să am grijă de ei cum au avut ei grijă de mine. S-a întâmplat asta. De câțiva ani îi ajut. Nu vorbesc de planul material neapărat, ci cu orice.

Îți faci cadouri?

Iau avion la noapte. Plec în Franța câteva zile. Am ceva treabă. Nu am avut timp în ultimii ani să merg prin magazine. Case, mașină, lucrurile astea au venit. Visam de mică la asta. Toți visăm la o casă, o mașină, o vacanță. Vacanța nu a mai venit de câțiva ani încoace. Sper să vină. Era programată în octombrie, dar dacă a trebuit să urmez perioada asta de recuperare am anulat vacanța. Stau acasă și mă recuperez. Am apartamentul meu, am mașina, dar nu pun preț pe aceste lucruri. Cel mai mult contează să fii sănătos.