Culoarul are o lungime de cam 40 de metri. E vopsit fix ca în spitalele de pe vremuri, cu alb până la jumătate și un fel de vopsea ulei până jos. Jos e ciment și o dungă neagră lată trece pe pe perete pe podea. Asta trebuie să fi fost ceva ce ajuta la curățenie și cu siguranță era cel mai curat loc din cămin. 

În corpurile norocoase, la capătul culoarului se află un geam mare. Ăsta dădea un efect de contre-jour care te împiedica să vezi cine vine din partea aialaltă. Nu distingeai dacă e bărbat sau femeie și uneori ghiceam pe o țigară dacă e coleg sau coleg[. Asta și pentru că ziua cele două becuri care filau oricum stăteau închise. Ușile erau de lemn, dar mult spus, poate mai curând cu un placaj de ălă de-ți trecea piciorul prin el, dacă-ți puneai capul la vreo beție. Și asta s-a întâmplat de câteva ori, după știința mea. 

Ultima cameră din fund, numărul 12, era lipită de baie. I se spunea peștera pentru că avea mereu igrasie. Pereții scorojiți păreau străpunși din apă și de sunetul de la dușuri. Camera era vag văruită la începutul fiecărui an, dar varul cădea de pe pereți după ce lumea se întoarce cu totul în cămin și folosea dușurile. 

Camera nu avea mai mult de 3-4 metri lățime. Chiar la intrarea erau două dulapuri, pe stânga și pe dreapta. Dacă aveai noroc, rafturile erau la locul lor și nu prea putrezite. Vopsite an de an, păreau un fel de legătură între generații. De cele mai multe ori nu le cădea decât o balama, dar puteai să le închizi cu un cui îndoit. Noroc că niciunul dintre noi nu avea prea multe haine. Iarna era mai greu căci trebuia să pui și gecile. Tot acolo se puneau și sacii de cartofi, când erau, ceva oale și pantofii. 

În cameră ar fi trebuit să fie patru paturi oficial. Când am intrat eu, erau șase. Trei puse perpendicular pe geam, două la perete, imediat după intrare. Din astea două, unul avea etaj pentru cine voia să stea acolo. Nu mi-a tihnit niciodată și cred că toată facultatea nu m-am ridicat vreodată acolo sus. Pentru că m-au pus cu unii de anul doi, am prins patul de sub geam, chiar pe miloc, lipit de calorifer. Asta nu-ți lăsa loc să cobori pe stânga sau pe dreapta, decât cât poți sta în picioare. Și-ți mai și ardea picioarele iarna. După ani de zile în comunism, când căminele nu aveau deloc căldură, acum se dădea în compensație. 

De sub caloriferele alea ieșeau mereu șobolani. Vânătoarea asta era pasionantă la fiecare început de an. Dacă nu făceai ce trebuie în primele zile, atunci aveai nopți interesante. Așa că dezvoltasem multe metode de acoperire a găurilor. Cu moloz, cu mortar, cu mortar și sticlă, totul picurat cu otravă. 

Fiecare pat era din fier, iar în loc de arcuri aveau platband sau bare. Puteai să alegi pe ce voiai să pui cea mai mizerabilă saltea pe care o primeai. Găurită, arsă, murdară, grea, dar plină de praf, cred că saltelele veneau de pe vremea lui taică-meu. Aici se mai afla o masă cu picioare de fier, iar pe fiecare perete era câte o policioară cu cărțile fiecăruia. Și mai ales cu cursurile pe care le trăgeam la xerox. Fiecare era frumos subliniat cu zeci de culori. Foi de hârtie aveam la comun și oricum erau foarte valoroase. Când și când pe pereți mai era câte un poster.  

În mijlocul camerei trona, mai peste tot,  câte un reșou. Cele mai bune erau cu rezistență trecută prin șamotă. Dar cum anii se mai modernizau apăruseră și aragazele portabile, dar și reșouri mai de Doamne-ajută. Reșoul ăsta era și aragaz și cafetieră, funcție de nevoi. În fiecare cameră era câte un bucătar, unul care știa să aleagă câte ceva dintr-o fiertură. Iar restul curățau cartofii. Norii de fum de la masă se urcau pe pereți, se amestecau cu fumul de țigară și rămâneau ore bune în cameră. 

Apa era adusă de la baie, nu exista conceptul de apă plată. Băile erau după inima băieților din cămin. Care rămase în stare acceptabilă pentru anii 80, care distruse parțial. Câteva chiuvete aveau și oglinzi, asta pot să spun. Uneori, apărea și faianță. Dușurile erau niște cutii metalice și doar unul din două avea câte o pară. De obicei te puneai sub un șuvoi de apă fierbinte și aia era. Apa caldă era de două ori pe săptămână și uneori în week-end. Atât putea statul să ne spele. 

În wc-uri nu mai putea intra duminica. Pentru că oamenii de serviciu lucaru doar până vineri la amiază, totul dădea pe afară. Nici nu se putea altfel. Era ca la un festival. Aveai sute de oameni care foloseau șase cabine de toaletă. Cine rezista, rezista.

Căminele acestea erau leagănul intelectualității românești. Asta oferea statul celor pe care urma să  se bazeze în următorii ani. Aici era dormitor, loc de petreceri, cameră de iubiri, casino, loc de învățat, un fel de adăpost de copii scăpați de acasă. În unele cazuri era și mai rău. În altele, unde erau mai mulți bani, un pic mai bine. Alții stăteau și câte opt sau câte treizeci, într-o sală de lectură. Acolo învățai corupția: cum să cumperi buletine, cum să stai mai puțini în cameră, ce și cum să dai la administrator ca să ai un pat și o saltea mai bună. Câtă băutură trebuia să aduci la colegul de an care se ocupa de cazări și ce șpăguțe să aibă portarul. Era cea mai bună educație pentru viață. 

Și am considerat că trebuie să-mi aduc aminte pentru că pe mailul de redacție deja am început să primim imagini și mesaje din căminele românești. Tot trebuie vopsit, tot apar șobolani sau gândaci, tot nu e ușă la duș, tot e spart, tot linoleumul ăla e.

Și stau să mă gândesc cum într-o țară în care se construiește într-un ritm dement,  într-o țară în care se fac cartiere cât un oraș, statul român nu a reușit să pună la punct o problemă banală: câteva sute de cămine studențești decente. Cel mai probabil pentru că n-a vrut.