Mii de oameni și-au sfârșit ziua de ieri strigând în fața unor ambasade ale României în străinătate că vor să voteze. Un exercițiu crâncen pentru o țară care știe ce este umilința cozilor. După anii în care am stat la coadă pentru o urmă de lapte sau pâine, azi s-a stat la coadă pentru o idee și pentru dreptul de a merge demn mai departe. Umilința a fost organizată de același partid, fiți fără grijă. PSD de azi este urmașul partidului comunist, ba chiar se aseamănă cel mai bine în apucături cu el, dintre toate formele pe care le-a căpătat în ultimii 30 de ani. 

Strigătul acesta al oamenilor umiliți cred că s-a auzit în toată Europa. După ce ani buni, partidul nu le-a dat voie să mănânce, să aibă căldură, să meargă în străinătate, acum i-a aplicat forma supremă a umilinței. Le-a spus că nu au voie nici să voteze. E ultima redută a fricii cu care PSD-PCR s-a înconjurat în ultimii ani. Teama de vot este ultimul gard cu care s-a apărat inutil. Prăbușirea sa a început. 

Cu câțiva ani în urmă, am fost singurul jurnalist care a stat de vorbă cu Alina Dumitriu, fata care a spus ”mă piș pe el de vot.” Alina mi-a explicat atunci, argumentat, de ce a refuzat să meargă la vot. Era modul ei de-a protesta la răspunsul unei clase politice care nu a putut rezolva nimic în privința domeniului de care se ocupa, protecția celor  defavorizați și mai bolnavi dintre români. Nu știu dacă azi Alina a găsit ceea ce căuta, dar știu sigur că în ultimii ani ea a făcut în meseria ei de asistent social, ceea ce niciun politician și niciunul dintre noi nu a făcut vreodată. 

Stau să mă gândesc acum că Alinei i s-a făcut o nedreptate. Adevăratul mă piș pe vot nu este al ei, ci al unei clase politice care  a făcut cu jet peste români. După ce a ignorat rezultatul voturilor și dorințele românilor ani la rând, răstălmăcind democrația, promovând lichelismul cu panaș, ca merit politic, azi, a doua oară la rând, s-a pișat pe dreptul esențial al cetățenilor săi. Astăzi știm că împiedicarea votului nu este o întâmplare, ci o dorință politică masivă și mârșavă. 

Și încă ceva. Am sentimentul că azi se împlinesc anii aceia de care vorbea Brucan. Nu au fost 20, a fost nevoie de 30. Rădăcinile comunismului s-au dovedit a fi adânci și puternice. Plecarea de acasă a românilor le-a făcut și mai dure. Cred, sper și simt că epoca imposturii, a nelegiurii, a prostiei, a clientelismului se apropie de un sfârșit. După o aventură dureroasă și o malformare a agendei publice reale, România se poate apuca de treabă.

Normalitatea se va instaura treptat și nu deodată. Vor mai fi și alte hopuri. Important este însă că semnalul a fost dat. Și nu neapărat prin votul de la alegerile europene, ci prin cel de la referendum. Majoritatea tăcută a arătat că sunt linii ale democrației care nu pot fi încălcate.