Dacă ai chef de o chestie grea într-o seară, una care să-ți solicite răbdarea, să te pună la încercare și să te ardă la final, urmează sfatul meu! Am avut șansa să văd în week-end filmul „Burning”/”În flăcări”, al regizorului Lee Chang-dong, ecranizarea nuvelei „Arderea hambarelor” a lui Haruki Murakami. Filmul este – în întregul său – o metaforă a focului, sub toate formele sale: mocnește lent în prima lui jumătate, pentru ca în a două sa parte să ardă în vâlvătăi, până la un concret și palpabil pârjol în deznodământ. Așa că o să scriu și eu în consecință.
În primul rând, faza mișto este că o să vedeți Coreea, aia faină și capitalistă. Că nu știu câți o să avem ocazia să mergem acolo. Și e ca în filmele noastre premiate. Nu e nici cea mai tehnologizată, nici cea mai bogată sau mai curată țară. E o lume normală, așa cum găsim și la noi. Drept urmare, Burning a și luat două premii de la Cannes. Și cu siguranță, coreenii au văzut noul val românesc. măcar pentru că lucrurile se mișcă încet.
Găselnița lui Lee Chang-dong este că jongleaza cu percepțiile personajelor intr-un balans între modurile subiective în care fiecare dintre acestea își trăiește povestea tragică, mistuindu-se în interior. Jong-su, tânărul sărac dintr-un sat de la granița cu Coreea de Nord, introvertit, scriitor aspirant, ce lucreaza cu jumatate de normă la Seul, o întâlnește pe Hae-mi, o tânără fată originară din satul său și plonjează neașteptat într-o relatie care îl va măcina, trecându-l prin toate stările, de la indiferență, apoi simpatie, dragoste, până la gelozie si răzbunare, culminând cu finalul noir al filmului.
Ben, tânărul posh, pe care Hae-mi îl întâlnește în aeroport și cu care intră într-o relație, fascinantă atât de șarmul său, dar și de opulența in care își duce viața, este pătruns de obsesia sa repetitivă pentru „incendierea unor sere/hambare părăsite”, cum metaforic îi mărturisește lui Jong-su, obsesie ce îi va aduce sfârșitul.
La randul său, Hae-mi înfățișează femeia – copil, niciodată pe deplin înțeleasă, stigmatizată în copilărie din cauza urâțeniei sale, „cauterizata” printr-o operație estetică, după cum chiar ea ii dezvăluie lui Jong-su. Ea insasi este cuprinsa de propria obsesie – „Marea Foame”, dansul practicat de băștinași africani în accederea către cunoașterea absolută, obsesie ce o determină să strângă bani și să plece în Africa pentru a experimenta pe viu magia acestuia.
Prinsă între cei doi bărbați, rămâne a amândurora si a niciunuia, strălucind meteoric precum soarele pe care îl zărea din camera sa reflectându-se doar o clipă în geamurile celebrului turn de observație din Seul. Până la urmă Hae-mi dispare cu totul, dar numai după ce are loc dansul acesteia taumaturgic, mimând „Marea Foame.” Dansul e cufundat în amurgul letargic ce tocmai se pogorâse.
Poate aveți nevoie și de o concluzie. Burning este despre autocombustia ființei, în trei maniere diferite, despre introspecție, despre trăiri incandescente, despre pasiuni purificate prin foc, si – în cele din urmă – despre infernul din noi.
Știu că e complicat să scrii așa, dar astfel e făcut acest film. Nici nu are rost să-l vezi altfel. Pentru că Lee-Chang-dong a făcut din el un fel de poezie la care trebuie să te mai întorci. Și, da, e ceva mai bun și mai complet decât nuvela lui Murakami. Uneori se întâmplă și așa.
Apropo, Burning e deja la cinematograf
Nu rata niciun articol important
Primește notificări prin email atunci când am lucruri importante să îți transmit!