Prin a doua zi de Paște, tata a scos câteva rame și un colac mare de sârmă, o pungă de cuie și o cutie în care se aflau felii mari de ceară, luminoase, cu mii de faguri pe ele. Cerul era albastru perfect, bătea un vânticel și era mai curând răcoare. Când a pus mâna pe clește, mama a început să-l bodogănească încet că e sărbătoare. 

Tata spune însă că albinele nu așteaptă. Că sunt treburi de făcut la timpul lor, că toți apicultorii fac ramele chiar azi și că el nu poate sta. Adevărul este că apicultorii profesioniști își fac ramele de cu iarnă, dar tata este amator și mai are și alte treburi. Că stă după albine, asta se știe în fiecare primăvară. Acum vreo două săptămâni se plângea că din cauza ploii nu poate să pună mâncare la albine. Coșul plin cu pungi de sirop stătea deoparte și el de abia aștepta să le dea albinelor impulsul de care aveau nevoie. 

Prin spatele lui, eu chiar citeam Istoria albinelor de Maja Lunde, cartea momentului. Denisa Comănescu mi-a dat cartea și mi-a spus că e musai să o citesc căci ”e despre albine, dar e despre noi”. În timp ce citesc, o albină cu saci mari de polen portocaliu se așează pe cartea galbenă. O confundă cu o floare mare, nu are de unde să știe că acolo e doar istoria speciei sale. Și viitorul? Foarte posibil.

În curte, la Vaslui, sunt înfloriți toți merii și albinele muncesc să polenizeze înaintea unei vijelii. De la Maja Lunde aflu că polenizarea corectă, de succes, se face cu 2-3 albine pe metrul pătrat. Maja mă învață tot despre albine. De la cum se reproduc, la distanța dintre rame. Unul dintre eroii săi, Thomas avea să afle că distanța corectă dintre rame este de 9 milimetri, nici mai mult, nici mai puțin. Tata îmi spune că apicultorii de la Vaslui măsoară mai simplu: o cutie de chibrituri pusă pe muchie. 

Din punctul de vedere al cărții, tata seamănă cu George, apicultorul îndărătnic care face totul singur pentru binele său și al albinelor. Nu trage de ele, nu le asuprește prin muncă, le lasă ce-i al lor și le dă ajutor. Și-ar fi dorit să-i continue cineva pasiunea dar nu a avut cine. Eu semăn mai curând cu Tom, băiatul lui George care și-a dorit tare mult să se facă ziarist. Albinele nu i-au spus mare lucru deși asta era îndeletnicirea familiei. 

E greu de spus ce cântărește mai tare în scrierea Majei Lunde: relația dintre părinți și copii sau relația noastră cu albinele? Cartea studiază în trei timpuri diferite și în trei zone diferite iubirea dintre părinți și copii. Cartea are personaje la jumătatea anilor 1800, în 2007, atunci când se declanșează marea criză a albinelor, dar și într-un viitor de peste 100 de ani în care abinele au dispărut, iar omenirea trece printr-o criză ecologică, una alimentară și una morală.

Toți cei trei subiecți ai cărții, Thomas, George și Tao, cea din urmă, femeie, își pierd copiii. Fiecare în alt mod și din altă cauză. Îi caută, încearcă să refacă legăturile cu ei, dar nu reușesc întrutotul sau nu de tot. Pentru că destinul copiilor nu este să trăiască visele părinților, ci propriul lor drum. În același timp, toți trei se ocupă de albine, ajunse și ele în alt stadiu al existenței lor ca specie. Thomas ne învață apicultura modernă și ne o lasă nouă, deși el știe că a eșuat. George este clasa mijlocie, cel care în plină dezvoltare înțelege că lumea stă să se năruie, la fel ca și viața și familia sa. Iar Tao reînvață relația complicată pe care omul o are cu insectele. 

Fiecare are o poveste și o spune cu durere, bucurie și mai ales apăsare. Asta pentru că speranța este ultimul lucru de care se bucură fiecare. Cartea în sine trebuie să te pună pe gânduri. Cine s-ar gândi că micii noștri companioni sunt cei de care ne leagă cea mai profundă istorie. Rar te gândești că omenirea este în simbioză cu albinele și că depindem unii de alții. 

O să aflați de aici și că decăderea lentă și a albinelor și a noastră a început deja. Un fenomen misterios face albinele să dispară și aici nu este imaginația Majei Lunde. Asta chiar se întâmplă și noi nu știm de ce. Să fie schimbările climatice, să fie pesticidele din pământ, să fie ploile dese în perioade nepotrivite? Omenirea nu are o soluție și nici preocupare pentru asta. De ce te-ai gândi la soarta unei mici insecte? 

Între timp, tata îmi spune că nu mai vrea să țină stupii. E prea mult acum pentru el, la 70 de ani. În ultimii 30 de ani, el a cărat peste tot și la oricine un borcan cu miere. A fost pasiunea lui și noi am considerat că e un dat să primim un borcan de miere. Mierea a fost mereu în casă, așa cum n-au lipsit apa sau aerul. E așa mare obișnuință că nici acum nu prea îmi vine a crede că s-ar putea opri la un moment dat. Doar că obișnuința asta a binelui pare că are un sfârșit. Maja o să-ți povestească mai bine.