Nu mă pricep eu la muzică, dar la personaje mă pricep. Iar tipul acesta mi-a părut un personaj uriaș de când eram mic. Uriaș în ciuda tocurilor pe care și le pune pentru a veni la o înălțime mai potrivită. Așadar, nimic despre muzică și ceva mai mult despre un artist.

”Muzica nu trebuie să fie ceva care să te ungă pe suflet, ci un moment care să te miște, să te scoată din ale tale. Să te facă să gândești altfel, chiar să te incomodeze un pic. Despre asta e vorba,” mi-a spus un bun prieten cu ani în urmă. Iar Prince mi-a făcut asta cu prisosință.

Purple Rain e un mare cântec, dar nu-l pui în mijlocul chefului. Nici pe Thieves in the Temple. Poate un pic din Cream și, uneori, la ”bluesurile” anilor 90, Diamonds and Pearls. Și atunci de unde mare artist? Pentru că de fiecare dată îți dădeau o stare unică și și se lipeau de tine. Iar casetele adolescenței aproape le-am tocit

Și apoi mai era secretul, misterul. ”Am în sertar muzică pentru treizeci de ani” spunea și așteptai să vezi ce nebunie a mai făcut. Uneori mai aflai că un artist celebru oprea o piesă de teatru ca să-i asculte o piesă. Iar muzica îi dispărea de pe internet pentru că, dacă vrei magie, trebuie să plătești. Un artist care cânta uneori doar unui grup de inițiați care-l urmau ca o sectă.

Singurul lucru care nu i-a reușit niciodată a fost povestea cu numele. A încercat și aproape a reușit să-l șteargă de peste tot. Devenise AFKAP (artist formerly known as Prince), dar ăsta e un lucru pe care care nu ai cum să-l schimbi. Niciodată. Pentru că bucuriile, odată date, nu pot fi luate înapoi.

Textul acesta nu are nici cap și nici coadă. Sunt doar crâmpeie dintr-o relație întinsă de-a lungul a zeci de ani,  pentru că așa a făcut tot timpul. Apărea, te bulversa și apoi dispărea să pregătească o nouă magie. Ca și acum două zile, când toată lumea a aflat că a răcit. Și apoi brusc s-a hotărât să dispară de tot.

Sunt convins că revine el cumva.